Adrian Popescu

Mai multe
   

Vă propun să ascultați un foarte frumos poem care cântă vinul și femeia, așa cum îi stă bine oricărui poet de la Omar Khayyam încoace. Autorul – și cel care citește – e poetul Adrian Popescu, despre care Wikipedia nu îmi dă foarte multe detalii biografice, menționând în schimb o lungă listă de volume publicate.

Domnul Adrian Popescu a fost prezent la Petrila în cadrul unei întâlniri cu cititorii a Comitetului Director de la Uniunea Scriitorilor și a citit un poem cum puține mai poți citi în ziua de azi, când poeții caută forme de expresie sofisticate și postmodernismul e la ordinea zilei. Vă las să ascultați singuri despre ce e vorba și sunt convins că o să vă placă.

Categorii: SCRIITORI

5,646
Vizualizări
Despre autor
- Tot ce vedeți și citiți pe siteul acesta e creația Fraților Pintea: pe hd365.ro postăm exclusiv producții proprii și conținut de calitate, garantat de experiența și profesionalismul în domeniu, demonstrate de-a lungul timpului. Vă mulțumim pentru vizită și vă invităm să mai rămâneți - cu siguranță veți descoperi ceva interesant în portofoliul nostru!

33 de comentarii

Leave a Reply to Ionel Zmău Cancel reply

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

  • Ionel Zmău
    Răspunde

    Cu un pic de răbdare, se poate citi întregul poem…

    Omar Khayyam

    Prefacerea eternă

    Dă-mi cupa şi ulciorul! Să bem, fermecătoare
    Făptură plămădită din rouă şi eter!
    Câte minuni ca tine zeflemitorul cer
    De mii de ori schimbat-a în cupe şi ulcioare?

    Aceste ornamente pe cupa delicată
    Un băutor le-nscrise cu mâna-nfrigurată.
    De dragul căror gene le-a vrut aşa de fine?
    Şi-o să le sfarme, poate, îndurerat – de cine?

    Olarul stă în faţa roţii. Cântă.
    El modelează şolduri şi ulcioare.
    El cranii mândre de sultani frământă
    Şi ofilite mâini de cerşetoare.

    S-aspiri aici la tihnă – ce tristă nebunie!
    Nebun şi cel ce crede în pacea viitoare.
    Curând te vei întoarce sub chip de iasomie
    Pe care un netrebnic o va călca-n picioare.

    Ascultă! Macii roşii îşi trag rubinul pur
    Din sângele fierbinte al unui împărat.
    lar vioreaua-şi scoate culoarea de azur
    Din ochi adânci de fată care-a iubit curat.

    Olarule, ai grijă! Tu chinui sfântul lut
    Din care-n ziua-ntâia fu modelat Adam.
    Pe roata ta văd mâna cea fină-a lui Bahram
    Şi inima lui Kosru. la seama, ce-ai făcut?

    De mii şi mii de veacuri se-nvârt în spaţii aştrii,
    De mii şi mii de veacuri zori şi-asfinţituri sunt.
    Să calci uşor, căci, poate, fărâma de pământ
    Pe care-o sfarmi – alt'dată era doi ochi albaştri.

    Priveam uimit olarul cum harnic modela.
    Deodată auzit-am bucata de argilă:
    Rugându-l pe şoptite: „Frământă blând, ai milă!
    Un om la fel ca tine am fost şi eu cândva".

    Cel ce creat-a stele şi-ntreaga vastă lume,
    Când a creat durerea s-a depăşit pe sine.
    Voi, buze ca rubinul şi voi, pleoape fine,
    Câte sunteţi acolo sub ţărna fără nume?

    Treci vesel prin viaţă! Sub cer, rătăcitoare,
    Vor trece pururi inimi. Şi sufletu-o să cheme
    La despărţire trupul. lar craniul care geme
    De patimi, o să-l calce olarii în picioare.

    Hain, am spart paharul de-o lespede aseară.
    Dar mi-am întors privirea cu groază şi ruşine.
    Şi-am auzit din ţăndări mustrarea lui amară:
    ” Am fost asemeni ţie, vei fi şi tu ca mine".

    Când am să trec prin moarte, mi-oi desfrunzi atomii
    Precum de vânt şi ploaie se scutură toamna pomii.
    Şi am să ies din lume voios printr-o spărtură
    Pe care-o s-o astupe zidarul cu-a mea zgură.

    O mie de ulcioare, acasă la olar,
    Vorbeau în şoaptă. Unul strigatu-mi-a: „Omar,
    Evocă pe olarii şi pe cumpărătorii
    Ce-am fost de mult sub aştrii, de aur, rotitorii".

    Artistică e cupa. Noi toţi am admirat-o
    Şi-am pus pe dulcea-i frunte săruturi mii şi mii
    Dar timpu', – acest zănatec olar, ce-a modelat-o,
    Tot el o să se-amuze, spărgând-o într-o zi.

    Acest vas fu odată un biet îndrăgostit
    Gemând de nepăsarea unei femei frumoase.
    lar toarta era braţul ce mângâia mâhnit
    Suavul gât cu-atingeri uşoare, de mătase.

    Tu cauţi fericirea? Dar drumul e închis,
    Împrejmuit cu moarte. A lui Djemşid ţărână
    E pulberea ce joacă în faţa ta-n lumină.
    Căci un miraj e lumea. Viaţa e un vis.

    Fii vesel, căci tristeţea o să dureze pururi!
    Mereu aceleaşi stele s-or învârti-n azururi.
    Din cărămizi făcute din trupul tău, n-ai teamă
    Se vor zidi palate pentru neghiobi de seamă.

    Tu îţi evoci strămoşii? Sunt ţărnă în ţărână.
    Gândeşti la al lor merit? Priveşte cum surâd.
    Să bem! Şi, fără teamă, să ascultăm din vid
    Tăcerea fără nume pe univers stăpână.

    De mult timp tinereţea s-a scuturat ca merii.
    O, clar april al vieţii, de-a pururea pierdut!
    Te-ai stins pe nesimţite. Te-ai destrămat tăcut
    Cum se destramă zilnic blândeţea primăverii.

    „Eu sunt minunea lumii", spunea ieri trandafirul.
    ”Cine-ar avea curajul să-mi facă vreo durere?”
    Cânta privighetoarea şi repeta zefirul:
    ”O zi de fericire, un an de lacrimi cere."

    Mă întristează pururi a Roţii învârtire
    Şi răzvrătit sunt zilnic pe ticăloasa-mi fire.
    Nu am însă puterea să mă despart de lume
    Şi nici să-mi duc viaţa fără sâ-mi pese-anume.

    Din veac se-nvârte Roata, fără ca ea să ţie
    De calculul tău seama. La ce tot numeri stele?
    Gândeşte mai degrabă că vei dormi sub ele.
    Somn fără vise. Câinii cadavru-o să-ţi sfâşie.

    Khayyām, Cereasca Roată-ascunde-al tău destin
    Şi-a-nchis orice discuţii. Şi totuşi, tu ştii bine:
    Paharnicul ei toarnă sub chip de stropi de vin
    În cupa veşniciei mii alţi Khayyāmi ca tine.

    O, Roată a tăriei! Dezleagă-mă de tine!
    Căci tu te-amuzi să dărui nectaru-acestei vieţi
    La proşti. Dar a mea minte nu-ncape şi nu ţine
    Mai multe ca a celor pe care îi răsfeţi.

    Pe răi îi fericeşte nedreapta lumii Roată.
    Oglinda ei cea strâmbă mă doare. Ochiu-mi plânge
    Pe-obrajii supţi asemeni cu-o cupă răsturnată.
    lar inima mi-e plină – ca un ulcior, – de sânge.

    S-alerge după moartea-mi, Eternei Roţi îi place
    Şi împotriva noastră, iubito, uneltesc.
    Aşează-te pe iarbă. Dă-mi chipul îngeresc,
    „Căci mâini îngerul morţii în iarbă ne-o preface.”

  • Ionel Zmău
    Răspunde

    Cu un pic de răbdare, se poate citi întregul poem…

    Omar Khayyam

    Prefacerea eternă

    Dă-mi cupa şi ulciorul! Să bem, fermecătoare
    Făptură plămădită din rouă şi eter!
    Câte minuni ca tine zeflemitorul cer
    De mii de ori schimbat-a în cupe şi ulcioare?

    Aceste ornamente pe cupa delicată
    Un băutor le-nscrise cu mâna-nfrigurată.
    De dragul căror gene le-a vrut aşa de fine?
    Şi-o să le sfarme, poate, îndurerat – de cine?

    Olarul stă în faţa roţii. Cântă.
    El modelează şolduri şi ulcioare.
    El cranii mândre de sultani frământă
    Şi ofilite mâini de cerşetoare.

    S-aspiri aici la tihnă – ce tristă nebunie!
    Nebun şi cel ce crede în pacea viitoare.
    Curând te vei întoarce sub chip de iasomie
    Pe care un netrebnic o va călca-n picioare.

    Ascultă! Macii roşii îşi trag rubinul pur
    Din sângele fierbinte al unui împărat.
    lar vioreaua-şi scoate culoarea de azur
    Din ochi adânci de fată care-a iubit curat.

    Olarule, ai grijă! Tu chinui sfântul lut
    Din care-n ziua-ntâia fu modelat Adam.
    Pe roata ta văd mâna cea fină-a lui Bahram
    Şi inima lui Kosru. la seama, ce-ai făcut?

    De mii şi mii de veacuri se-nvârt în spaţii aştrii,
    De mii şi mii de veacuri zori şi-asfinţituri sunt.
    Să calci uşor, căci, poate, fărâma de pământ
    Pe care-o sfarmi – alt'dată era doi ochi albaştri.

    Priveam uimit olarul cum harnic modela.
    Deodată auzit-am bucata de argilă:
    Rugându-l pe şoptite: „Frământă blând, ai milă!
    Un om la fel ca tine am fost şi eu cândva".

    Cel ce creat-a stele şi-ntreaga vastă lume,
    Când a creat durerea s-a depăşit pe sine.
    Voi, buze ca rubinul şi voi, pleoape fine,
    Câte sunteţi acolo sub ţărna fără nume?

    Treci vesel prin viaţă! Sub cer, rătăcitoare,
    Vor trece pururi inimi. Şi sufletu-o să cheme
    La despărţire trupul. lar craniul care geme
    De patimi, o să-l calce olarii în picioare.

    Hain, am spart paharul de-o lespede aseară.
    Dar mi-am întors privirea cu groază şi ruşine.
    Şi-am auzit din ţăndări mustrarea lui amară:
    ” Am fost asemeni ţie, vei fi şi tu ca mine".

    Când am să trec prin moarte, mi-oi desfrunzi atomii
    Precum de vânt şi ploaie se scutură toamna pomii.
    Şi am să ies din lume voios printr-o spărtură
    Pe care-o s-o astupe zidarul cu-a mea zgură.

    O mie de ulcioare, acasă la olar,
    Vorbeau în şoaptă. Unul strigatu-mi-a: „Omar,
    Evocă pe olarii şi pe cumpărătorii
    Ce-am fost de mult sub aştrii, de aur, rotitorii".

    Artistică e cupa. Noi toţi am admirat-o
    Şi-am pus pe dulcea-i frunte săruturi mii şi mii
    Dar timpu', – acest zănatec olar, ce-a modelat-o,
    Tot el o să se-amuze, spărgând-o într-o zi.

    Acest vas fu odată un biet îndrăgostit
    Gemând de nepăsarea unei femei frumoase.
    lar toarta era braţul ce mângâia mâhnit
    Suavul gât cu-atingeri uşoare, de mătase.

    Tu cauţi fericirea? Dar drumul e închis,
    Împrejmuit cu moarte. A lui Djemşid ţărână
    E pulberea ce joacă în faţa ta-n lumină.
    Căci un miraj e lumea. Viaţa e un vis.

    Fii vesel, căci tristeţea o să dureze pururi!
    Mereu aceleaşi stele s-or învârti-n azururi.
    Din cărămizi făcute din trupul tău, n-ai teamă
    Se vor zidi palate pentru neghiobi de seamă.

    Tu îţi evoci strămoşii? Sunt ţărnă în ţărână.
    Gândeşti la al lor merit? Priveşte cum surâd.
    Să bem! Şi, fără teamă, să ascultăm din vid
    Tăcerea fără nume pe univers stăpână.

    De mult timp tinereţea s-a scuturat ca merii.
    O, clar april al vieţii, de-a pururea pierdut!
    Te-ai stins pe nesimţite. Te-ai destrămat tăcut
    Cum se destramă zilnic blândeţea primăverii.

    „Eu sunt minunea lumii", spunea ieri trandafirul.
    ”Cine-ar avea curajul să-mi facă vreo durere?”
    Cânta privighetoarea şi repeta zefirul:
    ”O zi de fericire, un an de lacrimi cere."

    Mă întristează pururi a Roţii învârtire
    Şi răzvrătit sunt zilnic pe ticăloasa-mi fire.
    Nu am însă puterea să mă despart de lume
    Şi nici să-mi duc viaţa fără sâ-mi pese-anume.

    Din veac se-nvârte Roata, fără ca ea să ţie
    De calculul tău seama. La ce tot numeri stele?
    Gândeşte mai degrabă că vei dormi sub ele.
    Somn fără vise. Câinii cadavru-o să-ţi sfâşie.

    Khayyām, Cereasca Roată-ascunde-al tău destin
    Şi-a-nchis orice discuţii. Şi totuşi, tu ştii bine:
    Paharnicul ei toarnă sub chip de stropi de vin
    În cupa veşniciei mii alţi Khayyāmi ca tine.

    O, Roată a tăriei! Dezleagă-mă de tine!
    Căci tu te-amuzi să dărui nectaru-acestei vieţi
    La proşti. Dar a mea minte nu-ncape şi nu ţine
    Mai multe ca a celor pe care îi răsfeţi.

    Pe răi îi fericeşte nedreapta lumii Roată.
    Oglinda ei cea strâmbă mă doare. Ochiu-mi plânge
    Pe-obrajii supţi asemeni cu-o cupă răsturnată.
    lar inima mi-e plină – ca un ulcior, – de sânge.

    S-alerge după moartea-mi, Eternei Roţi îi place
    Şi împotriva noastră, iubito, uneltesc.
    Aşează-te pe iarbă. Dă-mi chipul îngeresc,
    „Căci mâini îngerul morţii în iarbă ne-o preface.”

  • Ionel Zmău
    Răspunde

    Cu un pic de răbdare, se poate citi întregul poem…

    Omar Khayyam

    Prefacerea eternă

    Dă-mi cupa şi ulciorul! Să bem, fermecătoare
    Făptură plămădită din rouă şi eter!
    Câte minuni ca tine zeflemitorul cer
    De mii de ori schimbat-a în cupe şi ulcioare?

    Aceste ornamente pe cupa delicată
    Un băutor le-nscrise cu mâna-nfrigurată.
    De dragul căror gene le-a vrut aşa de fine?
    Şi-o să le sfarme, poate, îndurerat – de cine?

    Olarul stă în faţa roţii. Cântă.
    El modelează şolduri şi ulcioare.
    El cranii mândre de sultani frământă
    Şi ofilite mâini de cerşetoare.

    S-aspiri aici la tihnă – ce tristă nebunie!
    Nebun şi cel ce crede în pacea viitoare.
    Curând te vei întoarce sub chip de iasomie
    Pe care un netrebnic o va călca-n picioare.

    Ascultă! Macii roşii îşi trag rubinul pur
    Din sângele fierbinte al unui împărat.
    lar vioreaua-şi scoate culoarea de azur
    Din ochi adânci de fată care-a iubit curat.

    Olarule, ai grijă! Tu chinui sfântul lut
    Din care-n ziua-ntâia fu modelat Adam.
    Pe roata ta văd mâna cea fină-a lui Bahram
    Şi inima lui Kosru. la seama, ce-ai făcut?

    De mii şi mii de veacuri se-nvârt în spaţii aştrii,
    De mii şi mii de veacuri zori şi-asfinţituri sunt.
    Să calci uşor, căci, poate, fărâma de pământ
    Pe care-o sfarmi – alt'dată era doi ochi albaştri.

    Priveam uimit olarul cum harnic modela.
    Deodată auzit-am bucata de argilă:
    Rugându-l pe şoptite: „Frământă blând, ai milă!
    Un om la fel ca tine am fost şi eu cândva".

    Cel ce creat-a stele şi-ntreaga vastă lume,
    Când a creat durerea s-a depăşit pe sine.
    Voi, buze ca rubinul şi voi, pleoape fine,
    Câte sunteţi acolo sub ţărna fără nume?

    Treci vesel prin viaţă! Sub cer, rătăcitoare,
    Vor trece pururi inimi. Şi sufletu-o să cheme
    La despărţire trupul. lar craniul care geme
    De patimi, o să-l calce olarii în picioare.

    Hain, am spart paharul de-o lespede aseară.
    Dar mi-am întors privirea cu groază şi ruşine.
    Şi-am auzit din ţăndări mustrarea lui amară:
    ” Am fost asemeni ţie, vei fi şi tu ca mine".

    Când am să trec prin moarte, mi-oi desfrunzi atomii
    Precum de vânt şi ploaie se scutură toamna pomii.
    Şi am să ies din lume voios printr-o spărtură
    Pe care-o s-o astupe zidarul cu-a mea zgură.

    O mie de ulcioare, acasă la olar,
    Vorbeau în şoaptă. Unul strigatu-mi-a: „Omar,
    Evocă pe olarii şi pe cumpărătorii
    Ce-am fost de mult sub aştrii, de aur, rotitorii".

    Artistică e cupa. Noi toţi am admirat-o
    Şi-am pus pe dulcea-i frunte săruturi mii şi mii
    Dar timpu', – acest zănatec olar, ce-a modelat-o,
    Tot el o să se-amuze, spărgând-o într-o zi.

    Acest vas fu odată un biet îndrăgostit
    Gemând de nepăsarea unei femei frumoase.
    lar toarta era braţul ce mângâia mâhnit
    Suavul gât cu-atingeri uşoare, de mătase.

    Tu cauţi fericirea? Dar drumul e închis,
    Împrejmuit cu moarte. A lui Djemşid ţărână
    E pulberea ce joacă în faţa ta-n lumină.
    Căci un miraj e lumea. Viaţa e un vis.

    Fii vesel, căci tristeţea o să dureze pururi!
    Mereu aceleaşi stele s-or învârti-n azururi.
    Din cărămizi făcute din trupul tău, n-ai teamă
    Se vor zidi palate pentru neghiobi de seamă.

    Tu îţi evoci strămoşii? Sunt ţărnă în ţărână.
    Gândeşti la al lor merit? Priveşte cum surâd.
    Să bem! Şi, fără teamă, să ascultăm din vid
    Tăcerea fără nume pe univers stăpână.

    De mult timp tinereţea s-a scuturat ca merii.
    O, clar april al vieţii, de-a pururea pierdut!
    Te-ai stins pe nesimţite. Te-ai destrămat tăcut
    Cum se destramă zilnic blândeţea primăverii.

    „Eu sunt minunea lumii", spunea ieri trandafirul.
    ”Cine-ar avea curajul să-mi facă vreo durere?”
    Cânta privighetoarea şi repeta zefirul:
    ”O zi de fericire, un an de lacrimi cere."

    Mă întristează pururi a Roţii învârtire
    Şi răzvrătit sunt zilnic pe ticăloasa-mi fire.
    Nu am însă puterea să mă despart de lume
    Şi nici să-mi duc viaţa fără sâ-mi pese-anume.

    Din veac se-nvârte Roata, fără ca ea să ţie
    De calculul tău seama. La ce tot numeri stele?
    Gândeşte mai degrabă că vei dormi sub ele.
    Somn fără vise. Câinii cadavru-o să-ţi sfâşie.

    Khayyām, Cereasca Roată-ascunde-al tău destin
    Şi-a-nchis orice discuţii. Şi totuşi, tu ştii bine:
    Paharnicul ei toarnă sub chip de stropi de vin
    În cupa veşniciei mii alţi Khayyāmi ca tine.

    O, Roată a tăriei! Dezleagă-mă de tine!
    Căci tu te-amuzi să dărui nectaru-acestei vieţi
    La proşti. Dar a mea minte nu-ncape şi nu ţine
    Mai multe ca a celor pe care îi răsfeţi.

    Pe răi îi fericeşte nedreapta lumii Roată.
    Oglinda ei cea strâmbă mă doare. Ochiu-mi plânge
    Pe-obrajii supţi asemeni cu-o cupă răsturnată.
    lar inima mi-e plină – ca un ulcior, – de sânge.

    S-alerge după moartea-mi, Eternei Roţi îi place
    Şi împotriva noastră, iubito, uneltesc.
    Aşează-te pe iarbă. Dă-mi chipul îngeresc,
    „Căci mâini îngerul morţii în iarbă ne-o preface.”

  • Ionel Zmău
    Răspunde

    Cu un pic de răbdare, se poate citi întregul poem…

    Omar Khayyam

    Prefacerea eternă

    Dă-mi cupa şi ulciorul! Să bem, fermecătoare
    Făptură plămădită din rouă şi eter!
    Câte minuni ca tine zeflemitorul cer
    De mii de ori schimbat-a în cupe şi ulcioare?

    Aceste ornamente pe cupa delicată
    Un băutor le-nscrise cu mâna-nfrigurată.
    De dragul căror gene le-a vrut aşa de fine?
    Şi-o să le sfarme, poate, îndurerat – de cine?

    Olarul stă în faţa roţii. Cântă.
    El modelează şolduri şi ulcioare.
    El cranii mândre de sultani frământă
    Şi ofilite mâini de cerşetoare.

    S-aspiri aici la tihnă – ce tristă nebunie!
    Nebun şi cel ce crede în pacea viitoare.
    Curând te vei întoarce sub chip de iasomie
    Pe care un netrebnic o va călca-n picioare.

    Ascultă! Macii roşii îşi trag rubinul pur
    Din sângele fierbinte al unui împărat.
    lar vioreaua-şi scoate culoarea de azur
    Din ochi adânci de fată care-a iubit curat.

    Olarule, ai grijă! Tu chinui sfântul lut
    Din care-n ziua-ntâia fu modelat Adam.
    Pe roata ta văd mâna cea fină-a lui Bahram
    Şi inima lui Kosru. la seama, ce-ai făcut?

    De mii şi mii de veacuri se-nvârt în spaţii aştrii,
    De mii şi mii de veacuri zori şi-asfinţituri sunt.
    Să calci uşor, căci, poate, fărâma de pământ
    Pe care-o sfarmi – alt'dată era doi ochi albaştri.

    Priveam uimit olarul cum harnic modela.
    Deodată auzit-am bucata de argilă:
    Rugându-l pe şoptite: „Frământă blând, ai milă!
    Un om la fel ca tine am fost şi eu cândva".

    Cel ce creat-a stele şi-ntreaga vastă lume,
    Când a creat durerea s-a depăşit pe sine.
    Voi, buze ca rubinul şi voi, pleoape fine,
    Câte sunteţi acolo sub ţărna fără nume?

    Treci vesel prin viaţă! Sub cer, rătăcitoare,
    Vor trece pururi inimi. Şi sufletu-o să cheme
    La despărţire trupul. lar craniul care geme
    De patimi, o să-l calce olarii în picioare.

    Hain, am spart paharul de-o lespede aseară.
    Dar mi-am întors privirea cu groază şi ruşine.
    Şi-am auzit din ţăndări mustrarea lui amară:
    ” Am fost asemeni ţie, vei fi şi tu ca mine".

    Când am să trec prin moarte, mi-oi desfrunzi atomii
    Precum de vânt şi ploaie se scutură toamna pomii.
    Şi am să ies din lume voios printr-o spărtură
    Pe care-o s-o astupe zidarul cu-a mea zgură.

    O mie de ulcioare, acasă la olar,
    Vorbeau în şoaptă. Unul strigatu-mi-a: „Omar,
    Evocă pe olarii şi pe cumpărătorii
    Ce-am fost de mult sub aştrii, de aur, rotitorii".

    Artistică e cupa. Noi toţi am admirat-o
    Şi-am pus pe dulcea-i frunte săruturi mii şi mii
    Dar timpu', – acest zănatec olar, ce-a modelat-o,
    Tot el o să se-amuze, spărgând-o într-o zi.

    Acest vas fu odată un biet îndrăgostit
    Gemând de nepăsarea unei femei frumoase.
    lar toarta era braţul ce mângâia mâhnit
    Suavul gât cu-atingeri uşoare, de mătase.

    Tu cauţi fericirea? Dar drumul e închis,
    Împrejmuit cu moarte. A lui Djemşid ţărână
    E pulberea ce joacă în faţa ta-n lumină.
    Căci un miraj e lumea. Viaţa e un vis.

    Fii vesel, căci tristeţea o să dureze pururi!
    Mereu aceleaşi stele s-or învârti-n azururi.
    Din cărămizi făcute din trupul tău, n-ai teamă
    Se vor zidi palate pentru neghiobi de seamă.

    Tu îţi evoci strămoşii? Sunt ţărnă în ţărână.
    Gândeşti la al lor merit? Priveşte cum surâd.
    Să bem! Şi, fără teamă, să ascultăm din vid
    Tăcerea fără nume pe univers stăpână.

    De mult timp tinereţea s-a scuturat ca merii.
    O, clar april al vieţii, de-a pururea pierdut!
    Te-ai stins pe nesimţite. Te-ai destrămat tăcut
    Cum se destramă zilnic blândeţea primăverii.

    „Eu sunt minunea lumii", spunea ieri trandafirul.
    ”Cine-ar avea curajul să-mi facă vreo durere?”
    Cânta privighetoarea şi repeta zefirul:
    ”O zi de fericire, un an de lacrimi cere."

    Mă întristează pururi a Roţii învârtire
    Şi răzvrătit sunt zilnic pe ticăloasa-mi fire.
    Nu am însă puterea să mă despart de lume
    Şi nici să-mi duc viaţa fără sâ-mi pese-anume.

    Din veac se-nvârte Roata, fără ca ea să ţie
    De calculul tău seama. La ce tot numeri stele?
    Gândeşte mai degrabă că vei dormi sub ele.
    Somn fără vise. Câinii cadavru-o să-ţi sfâşie.

    Khayyām, Cereasca Roată-ascunde-al tău destin
    Şi-a-nchis orice discuţii. Şi totuşi, tu ştii bine:
    Paharnicul ei toarnă sub chip de stropi de vin
    În cupa veşniciei mii alţi Khayyāmi ca tine.

    O, Roată a tăriei! Dezleagă-mă de tine!
    Căci tu te-amuzi să dărui nectaru-acestei vieţi
    La proşti. Dar a mea minte nu-ncape şi nu ţine
    Mai multe ca a celor pe care îi răsfeţi.

    Pe răi îi fericeşte nedreapta lumii Roată.
    Oglinda ei cea strâmbă mă doare. Ochiu-mi plânge
    Pe-obrajii supţi asemeni cu-o cupă răsturnată.
    lar inima mi-e plină – ca un ulcior, – de sânge.

    S-alerge după moartea-mi, Eternei Roţi îi place
    Şi împotriva noastră, iubito, uneltesc.
    Aşează-te pe iarbă. Dă-mi chipul îngeresc,
    „Căci mâini îngerul morţii în iarbă ne-o preface.”

  • Ionel Zmău
    Răspunde

    Cu un pic de răbdare, se poate citi întregul poem…

    Omar Khayyam

    Prefacerea eternă

    Dă-mi cupa şi ulciorul! Să bem, fermecătoare
    Făptură plămădită din rouă şi eter!
    Câte minuni ca tine zeflemitorul cer
    De mii de ori schimbat-a în cupe şi ulcioare?

    Aceste ornamente pe cupa delicată
    Un băutor le-nscrise cu mâna-nfrigurată.
    De dragul căror gene le-a vrut aşa de fine?
    Şi-o să le sfarme, poate, îndurerat – de cine?

    Olarul stă în faţa roţii. Cântă.
    El modelează şolduri şi ulcioare.
    El cranii mândre de sultani frământă
    Şi ofilite mâini de cerşetoare.

    S-aspiri aici la tihnă – ce tristă nebunie!
    Nebun şi cel ce crede în pacea viitoare.
    Curând te vei întoarce sub chip de iasomie
    Pe care un netrebnic o va călca-n picioare.

    Ascultă! Macii roşii îşi trag rubinul pur
    Din sângele fierbinte al unui împărat.
    lar vioreaua-şi scoate culoarea de azur
    Din ochi adânci de fată care-a iubit curat.

    Olarule, ai grijă! Tu chinui sfântul lut
    Din care-n ziua-ntâia fu modelat Adam.
    Pe roata ta văd mâna cea fină-a lui Bahram
    Şi inima lui Kosru. la seama, ce-ai făcut?

    De mii şi mii de veacuri se-nvârt în spaţii aştrii,
    De mii şi mii de veacuri zori şi-asfinţituri sunt.
    Să calci uşor, căci, poate, fărâma de pământ
    Pe care-o sfarmi – alt'dată era doi ochi albaştri.

    Priveam uimit olarul cum harnic modela.
    Deodată auzit-am bucata de argilă:
    Rugându-l pe şoptite: „Frământă blând, ai milă!
    Un om la fel ca tine am fost şi eu cândva".

    Cel ce creat-a stele şi-ntreaga vastă lume,
    Când a creat durerea s-a depăşit pe sine.
    Voi, buze ca rubinul şi voi, pleoape fine,
    Câte sunteţi acolo sub ţărna fără nume?

    Treci vesel prin viaţă! Sub cer, rătăcitoare,
    Vor trece pururi inimi. Şi sufletu-o să cheme
    La despărţire trupul. lar craniul care geme
    De patimi, o să-l calce olarii în picioare.

    Hain, am spart paharul de-o lespede aseară.
    Dar mi-am întors privirea cu groază şi ruşine.
    Şi-am auzit din ţăndări mustrarea lui amară:
    ” Am fost asemeni ţie, vei fi şi tu ca mine".

    Când am să trec prin moarte, mi-oi desfrunzi atomii
    Precum de vânt şi ploaie se scutură toamna pomii.
    Şi am să ies din lume voios printr-o spărtură
    Pe care-o s-o astupe zidarul cu-a mea zgură.

    O mie de ulcioare, acasă la olar,
    Vorbeau în şoaptă. Unul strigatu-mi-a: „Omar,
    Evocă pe olarii şi pe cumpărătorii
    Ce-am fost de mult sub aştrii, de aur, rotitorii".

    Artistică e cupa. Noi toţi am admirat-o
    Şi-am pus pe dulcea-i frunte săruturi mii şi mii
    Dar timpu', – acest zănatec olar, ce-a modelat-o,
    Tot el o să se-amuze, spărgând-o într-o zi.

    Acest vas fu odată un biet îndrăgostit
    Gemând de nepăsarea unei femei frumoase.
    lar toarta era braţul ce mângâia mâhnit
    Suavul gât cu-atingeri uşoare, de mătase.

    Tu cauţi fericirea? Dar drumul e închis,
    Împrejmuit cu moarte. A lui Djemşid ţărână
    E pulberea ce joacă în faţa ta-n lumină.
    Căci un miraj e lumea. Viaţa e un vis.

    Fii vesel, căci tristeţea o să dureze pururi!
    Mereu aceleaşi stele s-or învârti-n azururi.
    Din cărămizi făcute din trupul tău, n-ai teamă
    Se vor zidi palate pentru neghiobi de seamă.

    Tu îţi evoci strămoşii? Sunt ţărnă în ţărână.
    Gândeşti la al lor merit? Priveşte cum surâd.
    Să bem! Şi, fără teamă, să ascultăm din vid
    Tăcerea fără nume pe univers stăpână.

    De mult timp tinereţea s-a scuturat ca merii.
    O, clar april al vieţii, de-a pururea pierdut!
    Te-ai stins pe nesimţite. Te-ai destrămat tăcut
    Cum se destramă zilnic blândeţea primăverii.

    „Eu sunt minunea lumii", spunea ieri trandafirul.
    ”Cine-ar avea curajul să-mi facă vreo durere?”
    Cânta privighetoarea şi repeta zefirul:
    ”O zi de fericire, un an de lacrimi cere."

    Mă întristează pururi a Roţii învârtire
    Şi răzvrătit sunt zilnic pe ticăloasa-mi fire.
    Nu am însă puterea să mă despart de lume
    Şi nici să-mi duc viaţa fără sâ-mi pese-anume.

    Din veac se-nvârte Roata, fără ca ea să ţie
    De calculul tău seama. La ce tot numeri stele?
    Gândeşte mai degrabă că vei dormi sub ele.
    Somn fără vise. Câinii cadavru-o să-ţi sfâşie.

    Khayyām, Cereasca Roată-ascunde-al tău destin
    Şi-a-nchis orice discuţii. Şi totuşi, tu ştii bine:
    Paharnicul ei toarnă sub chip de stropi de vin
    În cupa veşniciei mii alţi Khayyāmi ca tine.

    O, Roată a tăriei! Dezleagă-mă de tine!
    Căci tu te-amuzi să dărui nectaru-acestei vieţi
    La proşti. Dar a mea minte nu-ncape şi nu ţine
    Mai multe ca a celor pe care îi răsfeţi.

    Pe răi îi fericeşte nedreapta lumii Roată.
    Oglinda ei cea strâmbă mă doare. Ochiu-mi plânge
    Pe-obrajii supţi asemeni cu-o cupă răsturnată.
    lar inima mi-e plină – ca un ulcior, – de sânge.

    S-alerge după moartea-mi, Eternei Roţi îi place
    Şi împotriva noastră, iubito, uneltesc.
    Aşează-te pe iarbă. Dă-mi chipul îngeresc,
    „Căci mâini îngerul morţii în iarbă ne-o preface.”

  • Ionel Zmău
    Răspunde

    Cu un pic de răbdare, se poate citi întregul poem…

    Omar Khayyam

    Prefacerea eternă

    Dă-mi cupa şi ulciorul! Să bem, fermecătoare
    Făptură plămădită din rouă şi eter!
    Câte minuni ca tine zeflemitorul cer
    De mii de ori schimbat-a în cupe şi ulcioare?

    Aceste ornamente pe cupa delicată
    Un băutor le-nscrise cu mâna-nfrigurată.
    De dragul căror gene le-a vrut aşa de fine?
    Şi-o să le sfarme, poate, îndurerat – de cine?

    Olarul stă în faţa roţii. Cântă.
    El modelează şolduri şi ulcioare.
    El cranii mândre de sultani frământă
    Şi ofilite mâini de cerşetoare.

    S-aspiri aici la tihnă – ce tristă nebunie!
    Nebun şi cel ce crede în pacea viitoare.
    Curând te vei întoarce sub chip de iasomie
    Pe care un netrebnic o va călca-n picioare.

    Ascultă! Macii roşii îşi trag rubinul pur
    Din sângele fierbinte al unui împărat.
    lar vioreaua-şi scoate culoarea de azur
    Din ochi adânci de fată care-a iubit curat.

    Olarule, ai grijă! Tu chinui sfântul lut
    Din care-n ziua-ntâia fu modelat Adam.
    Pe roata ta văd mâna cea fină-a lui Bahram
    Şi inima lui Kosru. la seama, ce-ai făcut?

    De mii şi mii de veacuri se-nvârt în spaţii aştrii,
    De mii şi mii de veacuri zori şi-asfinţituri sunt.
    Să calci uşor, căci, poate, fărâma de pământ
    Pe care-o sfarmi – alt'dată era doi ochi albaştri.

    Priveam uimit olarul cum harnic modela.
    Deodată auzit-am bucata de argilă:
    Rugându-l pe şoptite: „Frământă blând, ai milă!
    Un om la fel ca tine am fost şi eu cândva".

    Cel ce creat-a stele şi-ntreaga vastă lume,
    Când a creat durerea s-a depăşit pe sine.
    Voi, buze ca rubinul şi voi, pleoape fine,
    Câte sunteţi acolo sub ţărna fără nume?

    Treci vesel prin viaţă! Sub cer, rătăcitoare,
    Vor trece pururi inimi. Şi sufletu-o să cheme
    La despărţire trupul. lar craniul care geme
    De patimi, o să-l calce olarii în picioare.

    Hain, am spart paharul de-o lespede aseară.
    Dar mi-am întors privirea cu groază şi ruşine.
    Şi-am auzit din ţăndări mustrarea lui amară:
    ” Am fost asemeni ţie, vei fi şi tu ca mine".

    Când am să trec prin moarte, mi-oi desfrunzi atomii
    Precum de vânt şi ploaie se scutură toamna pomii.
    Şi am să ies din lume voios printr-o spărtură
    Pe care-o s-o astupe zidarul cu-a mea zgură.

    O mie de ulcioare, acasă la olar,
    Vorbeau în şoaptă. Unul strigatu-mi-a: „Omar,
    Evocă pe olarii şi pe cumpărătorii
    Ce-am fost de mult sub aştrii, de aur, rotitorii".

    Artistică e cupa. Noi toţi am admirat-o
    Şi-am pus pe dulcea-i frunte săruturi mii şi mii
    Dar timpu', – acest zănatec olar, ce-a modelat-o,
    Tot el o să se-amuze, spărgând-o într-o zi.

    Acest vas fu odată un biet îndrăgostit
    Gemând de nepăsarea unei femei frumoase.
    lar toarta era braţul ce mângâia mâhnit
    Suavul gât cu-atingeri uşoare, de mătase.

    Tu cauţi fericirea? Dar drumul e închis,
    Împrejmuit cu moarte. A lui Djemşid ţărână
    E pulberea ce joacă în faţa ta-n lumină.
    Căci un miraj e lumea. Viaţa e un vis.

    Fii vesel, căci tristeţea o să dureze pururi!
    Mereu aceleaşi stele s-or învârti-n azururi.
    Din cărămizi făcute din trupul tău, n-ai teamă
    Se vor zidi palate pentru neghiobi de seamă.

    Tu îţi evoci strămoşii? Sunt ţărnă în ţărână.
    Gândeşti la al lor merit? Priveşte cum surâd.
    Să bem! Şi, fără teamă, să ascultăm din vid
    Tăcerea fără nume pe univers stăpână.

    De mult timp tinereţea s-a scuturat ca merii.
    O, clar april al vieţii, de-a pururea pierdut!
    Te-ai stins pe nesimţite. Te-ai destrămat tăcut
    Cum se destramă zilnic blândeţea primăverii.

    „Eu sunt minunea lumii", spunea ieri trandafirul.
    ”Cine-ar avea curajul să-mi facă vreo durere?”
    Cânta privighetoarea şi repeta zefirul:
    ”O zi de fericire, un an de lacrimi cere."

    Mă întristează pururi a Roţii învârtire
    Şi răzvrătit sunt zilnic pe ticăloasa-mi fire.
    Nu am însă puterea să mă despart de lume
    Şi nici să-mi duc viaţa fără sâ-mi pese-anume.

    Din veac se-nvârte Roata, fără ca ea să ţie
    De calculul tău seama. La ce tot numeri stele?
    Gândeşte mai degrabă că vei dormi sub ele.
    Somn fără vise. Câinii cadavru-o să-ţi sfâşie.

    Khayyām, Cereasca Roată-ascunde-al tău destin
    Şi-a-nchis orice discuţii. Şi totuşi, tu ştii bine:
    Paharnicul ei toarnă sub chip de stropi de vin
    În cupa veşniciei mii alţi Khayyāmi ca tine.

    O, Roată a tăriei! Dezleagă-mă de tine!
    Căci tu te-amuzi să dărui nectaru-acestei vieţi
    La proşti. Dar a mea minte nu-ncape şi nu ţine
    Mai multe ca a celor pe care îi răsfeţi.

    Pe răi îi fericeşte nedreapta lumii Roată.
    Oglinda ei cea strâmbă mă doare. Ochiu-mi plânge
    Pe-obrajii supţi asemeni cu-o cupă răsturnată.
    lar inima mi-e plină – ca un ulcior, – de sânge.

    S-alerge după moartea-mi, Eternei Roţi îi place
    Şi împotriva noastră, iubito, uneltesc.
    Aşează-te pe iarbă. Dă-mi chipul îngeresc,
    „Căci mâini îngerul morţii în iarbă ne-o preface.”

  • Ionel Zmău
    Răspunde

    Cu un pic de răbdare, se poate citi întregul poem…

    Omar Khayyam

    Prefacerea eternă

    Dă-mi cupa şi ulciorul! Să bem, fermecătoare
    Făptură plămădită din rouă şi eter!
    Câte minuni ca tine zeflemitorul cer
    De mii de ori schimbat-a în cupe şi ulcioare?

    Aceste ornamente pe cupa delicată
    Un băutor le-nscrise cu mâna-nfrigurată.
    De dragul căror gene le-a vrut aşa de fine?
    Şi-o să le sfarme, poate, îndurerat – de cine?

    Olarul stă în faţa roţii. Cântă.
    El modelează şolduri şi ulcioare.
    El cranii mândre de sultani frământă
    Şi ofilite mâini de cerşetoare.

    S-aspiri aici la tihnă – ce tristă nebunie!
    Nebun şi cel ce crede în pacea viitoare.
    Curând te vei întoarce sub chip de iasomie
    Pe care un netrebnic o va călca-n picioare.

    Ascultă! Macii roşii îşi trag rubinul pur
    Din sângele fierbinte al unui împărat.
    lar vioreaua-şi scoate culoarea de azur
    Din ochi adânci de fată care-a iubit curat.

    Olarule, ai grijă! Tu chinui sfântul lut
    Din care-n ziua-ntâia fu modelat Adam.
    Pe roata ta văd mâna cea fină-a lui Bahram
    Şi inima lui Kosru. la seama, ce-ai făcut?

    De mii şi mii de veacuri se-nvârt în spaţii aştrii,
    De mii şi mii de veacuri zori şi-asfinţituri sunt.
    Să calci uşor, căci, poate, fărâma de pământ
    Pe care-o sfarmi – alt'dată era doi ochi albaştri.

    Priveam uimit olarul cum harnic modela.
    Deodată auzit-am bucata de argilă:
    Rugându-l pe şoptite: „Frământă blând, ai milă!
    Un om la fel ca tine am fost şi eu cândva".

    Cel ce creat-a stele şi-ntreaga vastă lume,
    Când a creat durerea s-a depăşit pe sine.
    Voi, buze ca rubinul şi voi, pleoape fine,
    Câte sunteţi acolo sub ţărna fără nume?

    Treci vesel prin viaţă! Sub cer, rătăcitoare,
    Vor trece pururi inimi. Şi sufletu-o să cheme
    La despărţire trupul. lar craniul care geme
    De patimi, o să-l calce olarii în picioare.

    Hain, am spart paharul de-o lespede aseară.
    Dar mi-am întors privirea cu groază şi ruşine.
    Şi-am auzit din ţăndări mustrarea lui amară:
    ” Am fost asemeni ţie, vei fi şi tu ca mine".

    Când am să trec prin moarte, mi-oi desfrunzi atomii
    Precum de vânt şi ploaie se scutură toamna pomii.
    Şi am să ies din lume voios printr-o spărtură
    Pe care-o s-o astupe zidarul cu-a mea zgură.

    O mie de ulcioare, acasă la olar,
    Vorbeau în şoaptă. Unul strigatu-mi-a: „Omar,
    Evocă pe olarii şi pe cumpărătorii
    Ce-am fost de mult sub aştrii, de aur, rotitorii".

    Artistică e cupa. Noi toţi am admirat-o
    Şi-am pus pe dulcea-i frunte săruturi mii şi mii
    Dar timpu', – acest zănatec olar, ce-a modelat-o,
    Tot el o să se-amuze, spărgând-o într-o zi.

    Acest vas fu odată un biet îndrăgostit
    Gemând de nepăsarea unei femei frumoase.
    lar toarta era braţul ce mângâia mâhnit
    Suavul gât cu-atingeri uşoare, de mătase.

    Tu cauţi fericirea? Dar drumul e închis,
    Împrejmuit cu moarte. A lui Djemşid ţărână
    E pulberea ce joacă în faţa ta-n lumină.
    Căci un miraj e lumea. Viaţa e un vis.

    Fii vesel, căci tristeţea o să dureze pururi!
    Mereu aceleaşi stele s-or învârti-n azururi.
    Din cărămizi făcute din trupul tău, n-ai teamă
    Se vor zidi palate pentru neghiobi de seamă.

    Tu îţi evoci strămoşii? Sunt ţărnă în ţărână.
    Gândeşti la al lor merit? Priveşte cum surâd.
    Să bem! Şi, fără teamă, să ascultăm din vid
    Tăcerea fără nume pe univers stăpână.

    De mult timp tinereţea s-a scuturat ca merii.
    O, clar april al vieţii, de-a pururea pierdut!
    Te-ai stins pe nesimţite. Te-ai destrămat tăcut
    Cum se destramă zilnic blândeţea primăverii.

    „Eu sunt minunea lumii", spunea ieri trandafirul.
    ”Cine-ar avea curajul să-mi facă vreo durere?”
    Cânta privighetoarea şi repeta zefirul:
    ”O zi de fericire, un an de lacrimi cere."

    Mă întristează pururi a Roţii învârtire
    Şi răzvrătit sunt zilnic pe ticăloasa-mi fire.
    Nu am însă puterea să mă despart de lume
    Şi nici să-mi duc viaţa fără sâ-mi pese-anume.

    Din veac se-nvârte Roata, fără ca ea să ţie
    De calculul tău seama. La ce tot numeri stele?
    Gândeşte mai degrabă că vei dormi sub ele.
    Somn fără vise. Câinii cadavru-o să-ţi sfâşie.

    Khayyām, Cereasca Roată-ascunde-al tău destin
    Şi-a-nchis orice discuţii. Şi totuşi, tu ştii bine:
    Paharnicul ei toarnă sub chip de stropi de vin
    În cupa veşniciei mii alţi Khayyāmi ca tine.

    O, Roată a tăriei! Dezleagă-mă de tine!
    Căci tu te-amuzi să dărui nectaru-acestei vieţi
    La proşti. Dar a mea minte nu-ncape şi nu ţine
    Mai multe ca a celor pe care îi răsfeţi.

    Pe răi îi fericeşte nedreapta lumii Roată.
    Oglinda ei cea strâmbă mă doare. Ochiu-mi plânge
    Pe-obrajii supţi asemeni cu-o cupă răsturnată.
    lar inima mi-e plină – ca un ulcior, – de sânge.

    S-alerge după moartea-mi, Eternei Roţi îi place
    Şi împotriva noastră, iubito, uneltesc.
    Aşează-te pe iarbă. Dă-mi chipul îngeresc,
    „Căci mâini îngerul morţii în iarbă ne-o preface.”

  • Ionel Zmău
    Răspunde

    Cu un pic de răbdare, se poate citi întregul poem…

    Omar Khayyam

    Prefacerea eternă

    Dă-mi cupa şi ulciorul! Să bem, fermecătoare
    Făptură plămădită din rouă şi eter!
    Câte minuni ca tine zeflemitorul cer
    De mii de ori schimbat-a în cupe şi ulcioare?

    Aceste ornamente pe cupa delicată
    Un băutor le-nscrise cu mâna-nfrigurată.
    De dragul căror gene le-a vrut aşa de fine?
    Şi-o să le sfarme, poate, îndurerat – de cine?

    Olarul stă în faţa roţii. Cântă.
    El modelează şolduri şi ulcioare.
    El cranii mândre de sultani frământă
    Şi ofilite mâini de cerşetoare.

    S-aspiri aici la tihnă – ce tristă nebunie!
    Nebun şi cel ce crede în pacea viitoare.
    Curând te vei întoarce sub chip de iasomie
    Pe care un netrebnic o va călca-n picioare.

    Ascultă! Macii roşii îşi trag rubinul pur
    Din sângele fierbinte al unui împărat.
    lar vioreaua-şi scoate culoarea de azur
    Din ochi adânci de fată care-a iubit curat.

    Olarule, ai grijă! Tu chinui sfântul lut
    Din care-n ziua-ntâia fu modelat Adam.
    Pe roata ta văd mâna cea fină-a lui Bahram
    Şi inima lui Kosru. la seama, ce-ai făcut?

    De mii şi mii de veacuri se-nvârt în spaţii aştrii,
    De mii şi mii de veacuri zori şi-asfinţituri sunt.
    Să calci uşor, căci, poate, fărâma de pământ
    Pe care-o sfarmi – alt'dată era doi ochi albaştri.

    Priveam uimit olarul cum harnic modela.
    Deodată auzit-am bucata de argilă:
    Rugându-l pe şoptite: „Frământă blând, ai milă!
    Un om la fel ca tine am fost şi eu cândva".

    Cel ce creat-a stele şi-ntreaga vastă lume,
    Când a creat durerea s-a depăşit pe sine.
    Voi, buze ca rubinul şi voi, pleoape fine,
    Câte sunteţi acolo sub ţărna fără nume?

    Treci vesel prin viaţă! Sub cer, rătăcitoare,
    Vor trece pururi inimi. Şi sufletu-o să cheme
    La despărţire trupul. lar craniul care geme
    De patimi, o să-l calce olarii în picioare.

    Hain, am spart paharul de-o lespede aseară.
    Dar mi-am întors privirea cu groază şi ruşine.
    Şi-am auzit din ţăndări mustrarea lui amară:
    ” Am fost asemeni ţie, vei fi şi tu ca mine".

    Când am să trec prin moarte, mi-oi desfrunzi atomii
    Precum de vânt şi ploaie se scutură toamna pomii.
    Şi am să ies din lume voios printr-o spărtură
    Pe care-o s-o astupe zidarul cu-a mea zgură.

    O mie de ulcioare, acasă la olar,
    Vorbeau în şoaptă. Unul strigatu-mi-a: „Omar,
    Evocă pe olarii şi pe cumpărătorii
    Ce-am fost de mult sub aştrii, de aur, rotitorii".

    Artistică e cupa. Noi toţi am admirat-o
    Şi-am pus pe dulcea-i frunte săruturi mii şi mii
    Dar timpu', – acest zănatec olar, ce-a modelat-o,
    Tot el o să se-amuze, spărgând-o într-o zi.

    Acest vas fu odată un biet îndrăgostit
    Gemând de nepăsarea unei femei frumoase.
    lar toarta era braţul ce mângâia mâhnit
    Suavul gât cu-atingeri uşoare, de mătase.

    Tu cauţi fericirea? Dar drumul e închis,
    Împrejmuit cu moarte. A lui Djemşid ţărână
    E pulberea ce joacă în faţa ta-n lumină.
    Căci un miraj e lumea. Viaţa e un vis.

    Fii vesel, căci tristeţea o să dureze pururi!
    Mereu aceleaşi stele s-or învârti-n azururi.
    Din cărămizi făcute din trupul tău, n-ai teamă
    Se vor zidi palate pentru neghiobi de seamă.

    Tu îţi evoci strămoşii? Sunt ţărnă în ţărână.
    Gândeşti la al lor merit? Priveşte cum surâd.
    Să bem! Şi, fără teamă, să ascultăm din vid
    Tăcerea fără nume pe univers stăpână.

    De mult timp tinereţea s-a scuturat ca merii.
    O, clar april al vieţii, de-a pururea pierdut!
    Te-ai stins pe nesimţite. Te-ai destrămat tăcut
    Cum se destramă zilnic blândeţea primăverii.

    „Eu sunt minunea lumii", spunea ieri trandafirul.
    ”Cine-ar avea curajul să-mi facă vreo durere?”
    Cânta privighetoarea şi repeta zefirul:
    ”O zi de fericire, un an de lacrimi cere."

    Mă întristează pururi a Roţii învârtire
    Şi răzvrătit sunt zilnic pe ticăloasa-mi fire.
    Nu am însă puterea să mă despart de lume
    Şi nici să-mi duc viaţa fără sâ-mi pese-anume.

    Din veac se-nvârte Roata, fără ca ea să ţie
    De calculul tău seama. La ce tot numeri stele?
    Gândeşte mai degrabă că vei dormi sub ele.
    Somn fără vise. Câinii cadavru-o să-ţi sfâşie.

    Khayyām, Cereasca Roată-ascunde-al tău destin
    Şi-a-nchis orice discuţii. Şi totuşi, tu ştii bine:
    Paharnicul ei toarnă sub chip de stropi de vin
    În cupa veşniciei mii alţi Khayyāmi ca tine.

    O, Roată a tăriei! Dezleagă-mă de tine!
    Căci tu te-amuzi să dărui nectaru-acestei vieţi
    La proşti. Dar a mea minte nu-ncape şi nu ţine
    Mai multe ca a celor pe care îi răsfeţi.

    Pe răi îi fericeşte nedreapta lumii Roată.
    Oglinda ei cea strâmbă mă doare. Ochiu-mi plânge
    Pe-obrajii supţi asemeni cu-o cupă răsturnată.
    lar inima mi-e plină – ca un ulcior, – de sânge.

    S-alerge după moartea-mi, Eternei Roţi îi place
    Şi împotriva noastră, iubito, uneltesc.
    Aşează-te pe iarbă. Dă-mi chipul îngeresc,
    „Căci mâini îngerul morţii în iarbă ne-o preface.”

  • Ionel Zmău
    Răspunde

    Cu un pic de răbdare, se poate citi întregul poem…

    Omar Khayyam

    Prefacerea eternă

    Dă-mi cupa şi ulciorul! Să bem, fermecătoare
    Făptură plămădită din rouă şi eter!
    Câte minuni ca tine zeflemitorul cer
    De mii de ori schimbat-a în cupe şi ulcioare?

    Aceste ornamente pe cupa delicată
    Un băutor le-nscrise cu mâna-nfrigurată.
    De dragul căror gene le-a vrut aşa de fine?
    Şi-o să le sfarme, poate, îndurerat – de cine?

    Olarul stă în faţa roţii. Cântă.
    El modelează şolduri şi ulcioare.
    El cranii mândre de sultani frământă
    Şi ofilite mâini de cerşetoare.

    S-aspiri aici la tihnă – ce tristă nebunie!
    Nebun şi cel ce crede în pacea viitoare.
    Curând te vei întoarce sub chip de iasomie
    Pe care un netrebnic o va călca-n picioare.

    Ascultă! Macii roşii îşi trag rubinul pur
    Din sângele fierbinte al unui împărat.
    lar vioreaua-şi scoate culoarea de azur
    Din ochi adânci de fată care-a iubit curat.

    Olarule, ai grijă! Tu chinui sfântul lut
    Din care-n ziua-ntâia fu modelat Adam.
    Pe roata ta văd mâna cea fină-a lui Bahram
    Şi inima lui Kosru. la seama, ce-ai făcut?

    De mii şi mii de veacuri se-nvârt în spaţii aştrii,
    De mii şi mii de veacuri zori şi-asfinţituri sunt.
    Să calci uşor, căci, poate, fărâma de pământ
    Pe care-o sfarmi – alt'dată era doi ochi albaştri.

    Priveam uimit olarul cum harnic modela.
    Deodată auzit-am bucata de argilă:
    Rugându-l pe şoptite: „Frământă blând, ai milă!
    Un om la fel ca tine am fost şi eu cândva".

    Cel ce creat-a stele şi-ntreaga vastă lume,
    Când a creat durerea s-a depăşit pe sine.
    Voi, buze ca rubinul şi voi, pleoape fine,
    Câte sunteţi acolo sub ţărna fără nume?

    Treci vesel prin viaţă! Sub cer, rătăcitoare,
    Vor trece pururi inimi. Şi sufletu-o să cheme
    La despărţire trupul. lar craniul care geme
    De patimi, o să-l calce olarii în picioare.

    Hain, am spart paharul de-o lespede aseară.
    Dar mi-am întors privirea cu groază şi ruşine.
    Şi-am auzit din ţăndări mustrarea lui amară:
    ” Am fost asemeni ţie, vei fi şi tu ca mine".

    Când am să trec prin moarte, mi-oi desfrunzi atomii
    Precum de vânt şi ploaie se scutură toamna pomii.
    Şi am să ies din lume voios printr-o spărtură
    Pe care-o s-o astupe zidarul cu-a mea zgură.

    O mie de ulcioare, acasă la olar,
    Vorbeau în şoaptă. Unul strigatu-mi-a: „Omar,
    Evocă pe olarii şi pe cumpărătorii
    Ce-am fost de mult sub aştrii, de aur, rotitorii".

    Artistică e cupa. Noi toţi am admirat-o
    Şi-am pus pe dulcea-i frunte săruturi mii şi mii
    Dar timpu', – acest zănatec olar, ce-a modelat-o,
    Tot el o să se-amuze, spărgând-o într-o zi.

    Acest vas fu odată un biet îndrăgostit
    Gemând de nepăsarea unei femei frumoase.
    lar toarta era braţul ce mângâia mâhnit
    Suavul gât cu-atingeri uşoare, de mătase.

    Tu cauţi fericirea? Dar drumul e închis,
    Împrejmuit cu moarte. A lui Djemşid ţărână
    E pulberea ce joacă în faţa ta-n lumină.
    Căci un miraj e lumea. Viaţa e un vis.

    Fii vesel, căci tristeţea o să dureze pururi!
    Mereu aceleaşi stele s-or învârti-n azururi.
    Din cărămizi făcute din trupul tău, n-ai teamă
    Se vor zidi palate pentru neghiobi de seamă.

    Tu îţi evoci strămoşii? Sunt ţărnă în ţărână.
    Gândeşti la al lor merit? Priveşte cum surâd.
    Să bem! Şi, fără teamă, să ascultăm din vid
    Tăcerea fără nume pe univers stăpână.

    De mult timp tinereţea s-a scuturat ca merii.
    O, clar april al vieţii, de-a pururea pierdut!
    Te-ai stins pe nesimţite. Te-ai destrămat tăcut
    Cum se destramă zilnic blândeţea primăverii.

    „Eu sunt minunea lumii", spunea ieri trandafirul.
    ”Cine-ar avea curajul să-mi facă vreo durere?”
    Cânta privighetoarea şi repeta zefirul:
    ”O zi de fericire, un an de lacrimi cere."

    Mă întristează pururi a Roţii învârtire
    Şi răzvrătit sunt zilnic pe ticăloasa-mi fire.
    Nu am însă puterea să mă despart de lume
    Şi nici să-mi duc viaţa fără sâ-mi pese-anume.

    Din veac se-nvârte Roata, fără ca ea să ţie
    De calculul tău seama. La ce tot numeri stele?
    Gândeşte mai degrabă că vei dormi sub ele.
    Somn fără vise. Câinii cadavru-o să-ţi sfâşie.

    Khayyām, Cereasca Roată-ascunde-al tău destin
    Şi-a-nchis orice discuţii. Şi totuşi, tu ştii bine:
    Paharnicul ei toarnă sub chip de stropi de vin
    În cupa veşniciei mii alţi Khayyāmi ca tine.

    O, Roată a tăriei! Dezleagă-mă de tine!
    Căci tu te-amuzi să dărui nectaru-acestei vieţi
    La proşti. Dar a mea minte nu-ncape şi nu ţine
    Mai multe ca a celor pe care îi răsfeţi.

    Pe răi îi fericeşte nedreapta lumii Roată.
    Oglinda ei cea strâmbă mă doare. Ochiu-mi plânge
    Pe-obrajii supţi asemeni cu-o cupă răsturnată.
    lar inima mi-e plină – ca un ulcior, – de sânge.

    S-alerge după moartea-mi, Eternei Roţi îi place
    Şi împotriva noastră, iubito, uneltesc.
    Aşează-te pe iarbă. Dă-mi chipul îngeresc,
    „Căci mâini îngerul morţii în iarbă ne-o preface.”

  • Ionel Zmău
    Răspunde

    Cu un pic de răbdare, se poate citi întregul poem…

    Omar Khayyam

    Prefacerea eternă

    Dă-mi cupa şi ulciorul! Să bem, fermecătoare
    Făptură plămădită din rouă şi eter!
    Câte minuni ca tine zeflemitorul cer
    De mii de ori schimbat-a în cupe şi ulcioare?

    Aceste ornamente pe cupa delicată
    Un băutor le-nscrise cu mâna-nfrigurată.
    De dragul căror gene le-a vrut aşa de fine?
    Şi-o să le sfarme, poate, îndurerat – de cine?

    Olarul stă în faţa roţii. Cântă.
    El modelează şolduri şi ulcioare.
    El cranii mândre de sultani frământă
    Şi ofilite mâini de cerşetoare.

    S-aspiri aici la tihnă – ce tristă nebunie!
    Nebun şi cel ce crede în pacea viitoare.
    Curând te vei întoarce sub chip de iasomie
    Pe care un netrebnic o va călca-n picioare.

    Ascultă! Macii roşii îşi trag rubinul pur
    Din sângele fierbinte al unui împărat.
    lar vioreaua-şi scoate culoarea de azur
    Din ochi adânci de fată care-a iubit curat.

    Olarule, ai grijă! Tu chinui sfântul lut
    Din care-n ziua-ntâia fu modelat Adam.
    Pe roata ta văd mâna cea fină-a lui Bahram
    Şi inima lui Kosru. la seama, ce-ai făcut?

    De mii şi mii de veacuri se-nvârt în spaţii aştrii,
    De mii şi mii de veacuri zori şi-asfinţituri sunt.
    Să calci uşor, căci, poate, fărâma de pământ
    Pe care-o sfarmi – alt'dată era doi ochi albaştri.

    Priveam uimit olarul cum harnic modela.
    Deodată auzit-am bucata de argilă:
    Rugându-l pe şoptite: „Frământă blând, ai milă!
    Un om la fel ca tine am fost şi eu cândva".

    Cel ce creat-a stele şi-ntreaga vastă lume,
    Când a creat durerea s-a depăşit pe sine.
    Voi, buze ca rubinul şi voi, pleoape fine,
    Câte sunteţi acolo sub ţărna fără nume?

    Treci vesel prin viaţă! Sub cer, rătăcitoare,
    Vor trece pururi inimi. Şi sufletu-o să cheme
    La despărţire trupul. lar craniul care geme
    De patimi, o să-l calce olarii în picioare.

    Hain, am spart paharul de-o lespede aseară.
    Dar mi-am întors privirea cu groază şi ruşine.
    Şi-am auzit din ţăndări mustrarea lui amară:
    ” Am fost asemeni ţie, vei fi şi tu ca mine".

    Când am să trec prin moarte, mi-oi desfrunzi atomii
    Precum de vânt şi ploaie se scutură toamna pomii.
    Şi am să ies din lume voios printr-o spărtură
    Pe care-o s-o astupe zidarul cu-a mea zgură.

    O mie de ulcioare, acasă la olar,
    Vorbeau în şoaptă. Unul strigatu-mi-a: „Omar,
    Evocă pe olarii şi pe cumpărătorii
    Ce-am fost de mult sub aştrii, de aur, rotitorii".

    Artistică e cupa. Noi toţi am admirat-o
    Şi-am pus pe dulcea-i frunte săruturi mii şi mii
    Dar timpu', – acest zănatec olar, ce-a modelat-o,
    Tot el o să se-amuze, spărgând-o într-o zi.

    Acest vas fu odată un biet îndrăgostit
    Gemând de nepăsarea unei femei frumoase.
    lar toarta era braţul ce mângâia mâhnit
    Suavul gât cu-atingeri uşoare, de mătase.

    Tu cauţi fericirea? Dar drumul e închis,
    Împrejmuit cu moarte. A lui Djemşid ţărână
    E pulberea ce joacă în faţa ta-n lumină.
    Căci un miraj e lumea. Viaţa e un vis.

    Fii vesel, căci tristeţea o să dureze pururi!
    Mereu aceleaşi stele s-or învârti-n azururi.
    Din cărămizi făcute din trupul tău, n-ai teamă
    Se vor zidi palate pentru neghiobi de seamă.

    Tu îţi evoci strămoşii? Sunt ţărnă în ţărână.
    Gândeşti la al lor merit? Priveşte cum surâd.
    Să bem! Şi, fără teamă, să ascultăm din vid
    Tăcerea fără nume pe univers stăpână.

    De mult timp tinereţea s-a scuturat ca merii.
    O, clar april al vieţii, de-a pururea pierdut!
    Te-ai stins pe nesimţite. Te-ai destrămat tăcut
    Cum se destramă zilnic blândeţea primăverii.

    „Eu sunt minunea lumii", spunea ieri trandafirul.
    ”Cine-ar avea curajul să-mi facă vreo durere?”
    Cânta privighetoarea şi repeta zefirul:
    ”O zi de fericire, un an de lacrimi cere."

    Mă întristează pururi a Roţii învârtire
    Şi răzvrătit sunt zilnic pe ticăloasa-mi fire.
    Nu am însă puterea să mă despart de lume
    Şi nici să-mi duc viaţa fără sâ-mi pese-anume.

    Din veac se-nvârte Roata, fără ca ea să ţie
    De calculul tău seama. La ce tot numeri stele?
    Gândeşte mai degrabă că vei dormi sub ele.
    Somn fără vise. Câinii cadavru-o să-ţi sfâşie.

    Khayyām, Cereasca Roată-ascunde-al tău destin
    Şi-a-nchis orice discuţii. Şi totuşi, tu ştii bine:
    Paharnicul ei toarnă sub chip de stropi de vin
    În cupa veşniciei mii alţi Khayyāmi ca tine.

    O, Roată a tăriei! Dezleagă-mă de tine!
    Căci tu te-amuzi să dărui nectaru-acestei vieţi
    La proşti. Dar a mea minte nu-ncape şi nu ţine
    Mai multe ca a celor pe care îi răsfeţi.

    Pe răi îi fericeşte nedreapta lumii Roată.
    Oglinda ei cea strâmbă mă doare. Ochiu-mi plânge
    Pe-obrajii supţi asemeni cu-o cupă răsturnată.
    lar inima mi-e plină – ca un ulcior, – de sânge.

    S-alerge după moartea-mi, Eternei Roţi îi place
    Şi împotriva noastră, iubito, uneltesc.
    Aşează-te pe iarbă. Dă-mi chipul îngeresc,
    „Căci mâini îngerul morţii în iarbă ne-o preface.”

  • Ionel Zmău
    Răspunde

    Cu un pic de răbdare, se poate citi întregul poem…

    Omar Khayyam

    Prefacerea eternă

    Dă-mi cupa şi ulciorul! Să bem, fermecătoare
    Făptură plămădită din rouă şi eter!
    Câte minuni ca tine zeflemitorul cer
    De mii de ori schimbat-a în cupe şi ulcioare?

    Aceste ornamente pe cupa delicată
    Un băutor le-nscrise cu mâna-nfrigurată.
    De dragul căror gene le-a vrut aşa de fine?
    Şi-o să le sfarme, poate, îndurerat – de cine?

    Olarul stă în faţa roţii. Cântă.
    El modelează şolduri şi ulcioare.
    El cranii mândre de sultani frământă
    Şi ofilite mâini de cerşetoare.

    S-aspiri aici la tihnă – ce tristă nebunie!
    Nebun şi cel ce crede în pacea viitoare.
    Curând te vei întoarce sub chip de iasomie
    Pe care un netrebnic o va călca-n picioare.

    Ascultă! Macii roşii îşi trag rubinul pur
    Din sângele fierbinte al unui împărat.
    lar vioreaua-şi scoate culoarea de azur
    Din ochi adânci de fată care-a iubit curat.

    Olarule, ai grijă! Tu chinui sfântul lut
    Din care-n ziua-ntâia fu modelat Adam.
    Pe roata ta văd mâna cea fină-a lui Bahram
    Şi inima lui Kosru. la seama, ce-ai făcut?

    De mii şi mii de veacuri se-nvârt în spaţii aştrii,
    De mii şi mii de veacuri zori şi-asfinţituri sunt.
    Să calci uşor, căci, poate, fărâma de pământ
    Pe care-o sfarmi – alt'dată era doi ochi albaştri.

    Priveam uimit olarul cum harnic modela.
    Deodată auzit-am bucata de argilă:
    Rugându-l pe şoptite: „Frământă blând, ai milă!
    Un om la fel ca tine am fost şi eu cândva".

    Cel ce creat-a stele şi-ntreaga vastă lume,
    Când a creat durerea s-a depăşit pe sine.
    Voi, buze ca rubinul şi voi, pleoape fine,
    Câte sunteţi acolo sub ţărna fără nume?

    Treci vesel prin viaţă! Sub cer, rătăcitoare,
    Vor trece pururi inimi. Şi sufletu-o să cheme
    La despărţire trupul. lar craniul care geme
    De patimi, o să-l calce olarii în picioare.

    Hain, am spart paharul de-o lespede aseară.
    Dar mi-am întors privirea cu groază şi ruşine.
    Şi-am auzit din ţăndări mustrarea lui amară:
    ” Am fost asemeni ţie, vei fi şi tu ca mine".

    Când am să trec prin moarte, mi-oi desfrunzi atomii
    Precum de vânt şi ploaie se scutură toamna pomii.
    Şi am să ies din lume voios printr-o spărtură
    Pe care-o s-o astupe zidarul cu-a mea zgură.

    O mie de ulcioare, acasă la olar,
    Vorbeau în şoaptă. Unul strigatu-mi-a: „Omar,
    Evocă pe olarii şi pe cumpărătorii
    Ce-am fost de mult sub aştrii, de aur, rotitorii".

    Artistică e cupa. Noi toţi am admirat-o
    Şi-am pus pe dulcea-i frunte săruturi mii şi mii
    Dar timpu', – acest zănatec olar, ce-a modelat-o,
    Tot el o să se-amuze, spărgând-o într-o zi.

    Acest vas fu odată un biet îndrăgostit
    Gemând de nepăsarea unei femei frumoase.
    lar toarta era braţul ce mângâia mâhnit
    Suavul gât cu-atingeri uşoare, de mătase.

    Tu cauţi fericirea? Dar drumul e închis,
    Împrejmuit cu moarte. A lui Djemşid ţărână
    E pulberea ce joacă în faţa ta-n lumină.
    Căci un miraj e lumea. Viaţa e un vis.

    Fii vesel, căci tristeţea o să dureze pururi!
    Mereu aceleaşi stele s-or învârti-n azururi.
    Din cărămizi făcute din trupul tău, n-ai teamă
    Se vor zidi palate pentru neghiobi de seamă.

    Tu îţi evoci strămoşii? Sunt ţărnă în ţărână.
    Gândeşti la al lor merit? Priveşte cum surâd.
    Să bem! Şi, fără teamă, să ascultăm din vid
    Tăcerea fără nume pe univers stăpână.

    De mult timp tinereţea s-a scuturat ca merii.
    O, clar april al vieţii, de-a pururea pierdut!
    Te-ai stins pe nesimţite. Te-ai destrămat tăcut
    Cum se destramă zilnic blândeţea primăverii.

    „Eu sunt minunea lumii", spunea ieri trandafirul.
    ”Cine-ar avea curajul să-mi facă vreo durere?”
    Cânta privighetoarea şi repeta zefirul:
    ”O zi de fericire, un an de lacrimi cere."

    Mă întristează pururi a Roţii învârtire
    Şi răzvrătit sunt zilnic pe ticăloasa-mi fire.
    Nu am însă puterea să mă despart de lume
    Şi nici să-mi duc viaţa fără sâ-mi pese-anume.

    Din veac se-nvârte Roata, fără ca ea să ţie
    De calculul tău seama. La ce tot numeri stele?
    Gândeşte mai degrabă că vei dormi sub ele.
    Somn fără vise. Câinii cadavru-o să-ţi sfâşie.

    Khayyām, Cereasca Roată-ascunde-al tău destin
    Şi-a-nchis orice discuţii. Şi totuşi, tu ştii bine:
    Paharnicul ei toarnă sub chip de stropi de vin
    În cupa veşniciei mii alţi Khayyāmi ca tine.

    O, Roată a tăriei! Dezleagă-mă de tine!
    Căci tu te-amuzi să dărui nectaru-acestei vieţi
    La proşti. Dar a mea minte nu-ncape şi nu ţine
    Mai multe ca a celor pe care îi răsfeţi.

    Pe răi îi fericeşte nedreapta lumii Roată.
    Oglinda ei cea strâmbă mă doare. Ochiu-mi plânge
    Pe-obrajii supţi asemeni cu-o cupă răsturnată.
    lar inima mi-e plină – ca un ulcior, – de sânge.

    S-alerge după moartea-mi, Eternei Roţi îi place
    Şi împotriva noastră, iubito, uneltesc.
    Aşează-te pe iarbă. Dă-mi chipul îngeresc,
    „Căci mâini îngerul morţii în iarbă ne-o preface.”

  • Ionel Zmău
    Răspunde

    Cu un pic de răbdare, se poate citi întregul poem…

    Omar Khayyam

    Prefacerea eternă

    Dă-mi cupa şi ulciorul! Să bem, fermecătoare
    Făptură plămădită din rouă şi eter!
    Câte minuni ca tine zeflemitorul cer
    De mii de ori schimbat-a în cupe şi ulcioare?

    Aceste ornamente pe cupa delicată
    Un băutor le-nscrise cu mâna-nfrigurată.
    De dragul căror gene le-a vrut aşa de fine?
    Şi-o să le sfarme, poate, îndurerat – de cine?

    Olarul stă în faţa roţii. Cântă.
    El modelează şolduri şi ulcioare.
    El cranii mândre de sultani frământă
    Şi ofilite mâini de cerşetoare.

    S-aspiri aici la tihnă – ce tristă nebunie!
    Nebun şi cel ce crede în pacea viitoare.
    Curând te vei întoarce sub chip de iasomie
    Pe care un netrebnic o va călca-n picioare.

    Ascultă! Macii roşii îşi trag rubinul pur
    Din sângele fierbinte al unui împărat.
    lar vioreaua-şi scoate culoarea de azur
    Din ochi adânci de fată care-a iubit curat.

    Olarule, ai grijă! Tu chinui sfântul lut
    Din care-n ziua-ntâia fu modelat Adam.
    Pe roata ta văd mâna cea fină-a lui Bahram
    Şi inima lui Kosru. la seama, ce-ai făcut?

    De mii şi mii de veacuri se-nvârt în spaţii aştrii,
    De mii şi mii de veacuri zori şi-asfinţituri sunt.
    Să calci uşor, căci, poate, fărâma de pământ
    Pe care-o sfarmi – alt'dată era doi ochi albaştri.

    Priveam uimit olarul cum harnic modela.
    Deodată auzit-am bucata de argilă:
    Rugându-l pe şoptite: „Frământă blând, ai milă!
    Un om la fel ca tine am fost şi eu cândva".

    Cel ce creat-a stele şi-ntreaga vastă lume,
    Când a creat durerea s-a depăşit pe sine.
    Voi, buze ca rubinul şi voi, pleoape fine,
    Câte sunteţi acolo sub ţărna fără nume?

    Treci vesel prin viaţă! Sub cer, rătăcitoare,
    Vor trece pururi inimi. Şi sufletu-o să cheme
    La despărţire trupul. lar craniul care geme
    De patimi, o să-l calce olarii în picioare.

    Hain, am spart paharul de-o lespede aseară.
    Dar mi-am întors privirea cu groază şi ruşine.
    Şi-am auzit din ţăndări mustrarea lui amară:
    ” Am fost asemeni ţie, vei fi şi tu ca mine".

    Când am să trec prin moarte, mi-oi desfrunzi atomii
    Precum de vânt şi ploaie se scutură toamna pomii.
    Şi am să ies din lume voios printr-o spărtură
    Pe care-o s-o astupe zidarul cu-a mea zgură.

    O mie de ulcioare, acasă la olar,
    Vorbeau în şoaptă. Unul strigatu-mi-a: „Omar,
    Evocă pe olarii şi pe cumpărătorii
    Ce-am fost de mult sub aştrii, de aur, rotitorii".

    Artistică e cupa. Noi toţi am admirat-o
    Şi-am pus pe dulcea-i frunte săruturi mii şi mii
    Dar timpu', – acest zănatec olar, ce-a modelat-o,
    Tot el o să se-amuze, spărgând-o într-o zi.

    Acest vas fu odată un biet îndrăgostit
    Gemând de nepăsarea unei femei frumoase.
    lar toarta era braţul ce mângâia mâhnit
    Suavul gât cu-atingeri uşoare, de mătase.

    Tu cauţi fericirea? Dar drumul e închis,
    Împrejmuit cu moarte. A lui Djemşid ţărână
    E pulberea ce joacă în faţa ta-n lumină.
    Căci un miraj e lumea. Viaţa e un vis.

    Fii vesel, căci tristeţea o să dureze pururi!
    Mereu aceleaşi stele s-or învârti-n azururi.
    Din cărămizi făcute din trupul tău, n-ai teamă
    Se vor zidi palate pentru neghiobi de seamă.

    Tu îţi evoci strămoşii? Sunt ţărnă în ţărână.
    Gândeşti la al lor merit? Priveşte cum surâd.
    Să bem! Şi, fără teamă, să ascultăm din vid
    Tăcerea fără nume pe univers stăpână.

    De mult timp tinereţea s-a scuturat ca merii.
    O, clar april al vieţii, de-a pururea pierdut!
    Te-ai stins pe nesimţite. Te-ai destrămat tăcut
    Cum se destramă zilnic blândeţea primăverii.

    „Eu sunt minunea lumii", spunea ieri trandafirul.
    ”Cine-ar avea curajul să-mi facă vreo durere?”
    Cânta privighetoarea şi repeta zefirul:
    ”O zi de fericire, un an de lacrimi cere."

    Mă întristează pururi a Roţii învârtire
    Şi răzvrătit sunt zilnic pe ticăloasa-mi fire.
    Nu am însă puterea să mă despart de lume
    Şi nici să-mi duc viaţa fără sâ-mi pese-anume.

    Din veac se-nvârte Roata, fără ca ea să ţie
    De calculul tău seama. La ce tot numeri stele?
    Gândeşte mai degrabă că vei dormi sub ele.
    Somn fără vise. Câinii cadavru-o să-ţi sfâşie.

    Khayyām, Cereasca Roată-ascunde-al tău destin
    Şi-a-nchis orice discuţii. Şi totuşi, tu ştii bine:
    Paharnicul ei toarnă sub chip de stropi de vin
    În cupa veşniciei mii alţi Khayyāmi ca tine.

    O, Roată a tăriei! Dezleagă-mă de tine!
    Căci tu te-amuzi să dărui nectaru-acestei vieţi
    La proşti. Dar a mea minte nu-ncape şi nu ţine
    Mai multe ca a celor pe care îi răsfeţi.

    Pe răi îi fericeşte nedreapta lumii Roată.
    Oglinda ei cea strâmbă mă doare. Ochiu-mi plânge
    Pe-obrajii supţi asemeni cu-o cupă răsturnată.
    lar inima mi-e plină – ca un ulcior, – de sânge.

    S-alerge după moartea-mi, Eternei Roţi îi place
    Şi împotriva noastră, iubito, uneltesc.
    Aşează-te pe iarbă. Dă-mi chipul îngeresc,
    „Căci mâini îngerul morţii în iarbă ne-o preface.”

  • Ionel Zmău
    Răspunde

    Cu un pic de răbdare, se poate citi întregul poem…

    Omar Khayyam

    Prefacerea eternă

    Dă-mi cupa şi ulciorul! Să bem, fermecătoare
    Făptură plămădită din rouă şi eter!
    Câte minuni ca tine zeflemitorul cer
    De mii de ori schimbat-a în cupe şi ulcioare?

    Aceste ornamente pe cupa delicată
    Un băutor le-nscrise cu mâna-nfrigurată.
    De dragul căror gene le-a vrut aşa de fine?
    Şi-o să le sfarme, poate, îndurerat – de cine?

    Olarul stă în faţa roţii. Cântă.
    El modelează şolduri şi ulcioare.
    El cranii mândre de sultani frământă
    Şi ofilite mâini de cerşetoare.

    S-aspiri aici la tihnă – ce tristă nebunie!
    Nebun şi cel ce crede în pacea viitoare.
    Curând te vei întoarce sub chip de iasomie
    Pe care un netrebnic o va călca-n picioare.

    Ascultă! Macii roşii îşi trag rubinul pur
    Din sângele fierbinte al unui împărat.
    lar vioreaua-şi scoate culoarea de azur
    Din ochi adânci de fată care-a iubit curat.

    Olarule, ai grijă! Tu chinui sfântul lut
    Din care-n ziua-ntâia fu modelat Adam.
    Pe roata ta văd mâna cea fină-a lui Bahram
    Şi inima lui Kosru. la seama, ce-ai făcut?

    De mii şi mii de veacuri se-nvârt în spaţii aştrii,
    De mii şi mii de veacuri zori şi-asfinţituri sunt.
    Să calci uşor, căci, poate, fărâma de pământ
    Pe care-o sfarmi – alt'dată era doi ochi albaştri.

    Priveam uimit olarul cum harnic modela.
    Deodată auzit-am bucata de argilă:
    Rugându-l pe şoptite: „Frământă blând, ai milă!
    Un om la fel ca tine am fost şi eu cândva".

    Cel ce creat-a stele şi-ntreaga vastă lume,
    Când a creat durerea s-a depăşit pe sine.
    Voi, buze ca rubinul şi voi, pleoape fine,
    Câte sunteţi acolo sub ţărna fără nume?

    Treci vesel prin viaţă! Sub cer, rătăcitoare,
    Vor trece pururi inimi. Şi sufletu-o să cheme
    La despărţire trupul. lar craniul care geme
    De patimi, o să-l calce olarii în picioare.

    Hain, am spart paharul de-o lespede aseară.
    Dar mi-am întors privirea cu groază şi ruşine.
    Şi-am auzit din ţăndări mustrarea lui amară:
    ” Am fost asemeni ţie, vei fi şi tu ca mine".

    Când am să trec prin moarte, mi-oi desfrunzi atomii
    Precum de vânt şi ploaie se scutură toamna pomii.
    Şi am să ies din lume voios printr-o spărtură
    Pe care-o s-o astupe zidarul cu-a mea zgură.

    O mie de ulcioare, acasă la olar,
    Vorbeau în şoaptă. Unul strigatu-mi-a: „Omar,
    Evocă pe olarii şi pe cumpărătorii
    Ce-am fost de mult sub aştrii, de aur, rotitorii".

    Artistică e cupa. Noi toţi am admirat-o
    Şi-am pus pe dulcea-i frunte săruturi mii şi mii
    Dar timpu', – acest zănatec olar, ce-a modelat-o,
    Tot el o să se-amuze, spărgând-o într-o zi.

    Acest vas fu odată un biet îndrăgostit
    Gemând de nepăsarea unei femei frumoase.
    lar toarta era braţul ce mângâia mâhnit
    Suavul gât cu-atingeri uşoare, de mătase.

    Tu cauţi fericirea? Dar drumul e închis,
    Împrejmuit cu moarte. A lui Djemşid ţărână
    E pulberea ce joacă în faţa ta-n lumină.
    Căci un miraj e lumea. Viaţa e un vis.

    Fii vesel, căci tristeţea o să dureze pururi!
    Mereu aceleaşi stele s-or învârti-n azururi.
    Din cărămizi făcute din trupul tău, n-ai teamă
    Se vor zidi palate pentru neghiobi de seamă.

    Tu îţi evoci strămoşii? Sunt ţărnă în ţărână.
    Gândeşti la al lor merit? Priveşte cum surâd.
    Să bem! Şi, fără teamă, să ascultăm din vid
    Tăcerea fără nume pe univers stăpână.

    De mult timp tinereţea s-a scuturat ca merii.
    O, clar april al vieţii, de-a pururea pierdut!
    Te-ai stins pe nesimţite. Te-ai destrămat tăcut
    Cum se destramă zilnic blândeţea primăverii.

    „Eu sunt minunea lumii", spunea ieri trandafirul.
    ”Cine-ar avea curajul să-mi facă vreo durere?”
    Cânta privighetoarea şi repeta zefirul:
    ”O zi de fericire, un an de lacrimi cere."

    Mă întristează pururi a Roţii învârtire
    Şi răzvrătit sunt zilnic pe ticăloasa-mi fire.
    Nu am însă puterea să mă despart de lume
    Şi nici să-mi duc viaţa fără sâ-mi pese-anume.

    Din veac se-nvârte Roata, fără ca ea să ţie
    De calculul tău seama. La ce tot numeri stele?
    Gândeşte mai degrabă că vei dormi sub ele.
    Somn fără vise. Câinii cadavru-o să-ţi sfâşie.

    Khayyām, Cereasca Roată-ascunde-al tău destin
    Şi-a-nchis orice discuţii. Şi totuşi, tu ştii bine:
    Paharnicul ei toarnă sub chip de stropi de vin
    În cupa veşniciei mii alţi Khayyāmi ca tine.

    O, Roată a tăriei! Dezleagă-mă de tine!
    Căci tu te-amuzi să dărui nectaru-acestei vieţi
    La proşti. Dar a mea minte nu-ncape şi nu ţine
    Mai multe ca a celor pe care îi răsfeţi.

    Pe răi îi fericeşte nedreapta lumii Roată.
    Oglinda ei cea strâmbă mă doare. Ochiu-mi plânge
    Pe-obrajii supţi asemeni cu-o cupă răsturnată.
    lar inima mi-e plină – ca un ulcior, – de sânge.

    S-alerge după moartea-mi, Eternei Roţi îi place
    Şi împotriva noastră, iubito, uneltesc.
    Aşează-te pe iarbă. Dă-mi chipul îngeresc,
    „Căci mâini îngerul morţii în iarbă ne-o preface.”

  • Ionel Zmău
    Răspunde

    Cu un pic de răbdare, se poate citi întregul poem…

    Omar Khayyam

    Prefacerea eternă

    Dă-mi cupa şi ulciorul! Să bem, fermecătoare
    Făptură plămădită din rouă şi eter!
    Câte minuni ca tine zeflemitorul cer
    De mii de ori schimbat-a în cupe şi ulcioare?

    Aceste ornamente pe cupa delicată
    Un băutor le-nscrise cu mâna-nfrigurată.
    De dragul căror gene le-a vrut aşa de fine?
    Şi-o să le sfarme, poate, îndurerat – de cine?

    Olarul stă în faţa roţii. Cântă.
    El modelează şolduri şi ulcioare.
    El cranii mândre de sultani frământă
    Şi ofilite mâini de cerşetoare.

    S-aspiri aici la tihnă – ce tristă nebunie!
    Nebun şi cel ce crede în pacea viitoare.
    Curând te vei întoarce sub chip de iasomie
    Pe care un netrebnic o va călca-n picioare.

    Ascultă! Macii roşii îşi trag rubinul pur
    Din sângele fierbinte al unui împărat.
    lar vioreaua-şi scoate culoarea de azur
    Din ochi adânci de fată care-a iubit curat.

    Olarule, ai grijă! Tu chinui sfântul lut
    Din care-n ziua-ntâia fu modelat Adam.
    Pe roata ta văd mâna cea fină-a lui Bahram
    Şi inima lui Kosru. la seama, ce-ai făcut?

    De mii şi mii de veacuri se-nvârt în spaţii aştrii,
    De mii şi mii de veacuri zori şi-asfinţituri sunt.
    Să calci uşor, căci, poate, fărâma de pământ
    Pe care-o sfarmi – alt'dată era doi ochi albaştri.

    Priveam uimit olarul cum harnic modela.
    Deodată auzit-am bucata de argilă:
    Rugându-l pe şoptite: „Frământă blând, ai milă!
    Un om la fel ca tine am fost şi eu cândva".

    Cel ce creat-a stele şi-ntreaga vastă lume,
    Când a creat durerea s-a depăşit pe sine.
    Voi, buze ca rubinul şi voi, pleoape fine,
    Câte sunteţi acolo sub ţărna fără nume?

    Treci vesel prin viaţă! Sub cer, rătăcitoare,
    Vor trece pururi inimi. Şi sufletu-o să cheme
    La despărţire trupul. lar craniul care geme
    De patimi, o să-l calce olarii în picioare.

    Hain, am spart paharul de-o lespede aseară.
    Dar mi-am întors privirea cu groază şi ruşine.
    Şi-am auzit din ţăndări mustrarea lui amară:
    ” Am fost asemeni ţie, vei fi şi tu ca mine".

    Când am să trec prin moarte, mi-oi desfrunzi atomii
    Precum de vânt şi ploaie se scutură toamna pomii.
    Şi am să ies din lume voios printr-o spărtură
    Pe care-o s-o astupe zidarul cu-a mea zgură.

    O mie de ulcioare, acasă la olar,
    Vorbeau în şoaptă. Unul strigatu-mi-a: „Omar,
    Evocă pe olarii şi pe cumpărătorii
    Ce-am fost de mult sub aştrii, de aur, rotitorii".

    Artistică e cupa. Noi toţi am admirat-o
    Şi-am pus pe dulcea-i frunte săruturi mii şi mii
    Dar timpu', – acest zănatec olar, ce-a modelat-o,
    Tot el o să se-amuze, spărgând-o într-o zi.

    Acest vas fu odată un biet îndrăgostit
    Gemând de nepăsarea unei femei frumoase.
    lar toarta era braţul ce mângâia mâhnit
    Suavul gât cu-atingeri uşoare, de mătase.

    Tu cauţi fericirea? Dar drumul e închis,
    Împrejmuit cu moarte. A lui Djemşid ţărână
    E pulberea ce joacă în faţa ta-n lumină.
    Căci un miraj e lumea. Viaţa e un vis.

    Fii vesel, căci tristeţea o să dureze pururi!
    Mereu aceleaşi stele s-or învârti-n azururi.
    Din cărămizi făcute din trupul tău, n-ai teamă
    Se vor zidi palate pentru neghiobi de seamă.

    Tu îţi evoci strămoşii? Sunt ţărnă în ţărână.
    Gândeşti la al lor merit? Priveşte cum surâd.
    Să bem! Şi, fără teamă, să ascultăm din vid
    Tăcerea fără nume pe univers stăpână.

    De mult timp tinereţea s-a scuturat ca merii.
    O, clar april al vieţii, de-a pururea pierdut!
    Te-ai stins pe nesimţite. Te-ai destrămat tăcut
    Cum se destramă zilnic blândeţea primăverii.

    „Eu sunt minunea lumii", spunea ieri trandafirul.
    ”Cine-ar avea curajul să-mi facă vreo durere?”
    Cânta privighetoarea şi repeta zefirul:
    ”O zi de fericire, un an de lacrimi cere."

    Mă întristează pururi a Roţii învârtire
    Şi răzvrătit sunt zilnic pe ticăloasa-mi fire.
    Nu am însă puterea să mă despart de lume
    Şi nici să-mi duc viaţa fără sâ-mi pese-anume.

    Din veac se-nvârte Roata, fără ca ea să ţie
    De calculul tău seama. La ce tot numeri stele?
    Gândeşte mai degrabă că vei dormi sub ele.
    Somn fără vise. Câinii cadavru-o să-ţi sfâşie.

    Khayyām, Cereasca Roată-ascunde-al tău destin
    Şi-a-nchis orice discuţii. Şi totuşi, tu ştii bine:
    Paharnicul ei toarnă sub chip de stropi de vin
    În cupa veşniciei mii alţi Khayyāmi ca tine.

    O, Roată a tăriei! Dezleagă-mă de tine!
    Căci tu te-amuzi să dărui nectaru-acestei vieţi
    La proşti. Dar a mea minte nu-ncape şi nu ţine
    Mai multe ca a celor pe care îi răsfeţi.

    Pe răi îi fericeşte nedreapta lumii Roată.
    Oglinda ei cea strâmbă mă doare. Ochiu-mi plânge
    Pe-obrajii supţi asemeni cu-o cupă răsturnată.
    lar inima mi-e plină – ca un ulcior, – de sânge.

    S-alerge după moartea-mi, Eternei Roţi îi place
    Şi împotriva noastră, iubito, uneltesc.
    Aşează-te pe iarbă. Dă-mi chipul îngeresc,
    „Căci mâini îngerul morţii în iarbă ne-o preface.”

  • Ionel Zmău
    Răspunde

    Cu un pic de răbdare, se poate citi întregul poem…

    Omar Khayyam

    Prefacerea eternă

    Dă-mi cupa şi ulciorul! Să bem, fermecătoare
    Făptură plămădită din rouă şi eter!
    Câte minuni ca tine zeflemitorul cer
    De mii de ori schimbat-a în cupe şi ulcioare?

    Aceste ornamente pe cupa delicată
    Un băutor le-nscrise cu mâna-nfrigurată.
    De dragul căror gene le-a vrut aşa de fine?
    Şi-o să le sfarme, poate, îndurerat – de cine?

    Olarul stă în faţa roţii. Cântă.
    El modelează şolduri şi ulcioare.
    El cranii mândre de sultani frământă
    Şi ofilite mâini de cerşetoare.

    S-aspiri aici la tihnă – ce tristă nebunie!
    Nebun şi cel ce crede în pacea viitoare.
    Curând te vei întoarce sub chip de iasomie
    Pe care un netrebnic o va călca-n picioare.

    Ascultă! Macii roşii îşi trag rubinul pur
    Din sângele fierbinte al unui împărat.
    lar vioreaua-şi scoate culoarea de azur
    Din ochi adânci de fată care-a iubit curat.

    Olarule, ai grijă! Tu chinui sfântul lut
    Din care-n ziua-ntâia fu modelat Adam.
    Pe roata ta văd mâna cea fină-a lui Bahram
    Şi inima lui Kosru. la seama, ce-ai făcut?

    De mii şi mii de veacuri se-nvârt în spaţii aştrii,
    De mii şi mii de veacuri zori şi-asfinţituri sunt.
    Să calci uşor, căci, poate, fărâma de pământ
    Pe care-o sfarmi – alt'dată era doi ochi albaştri.

    Priveam uimit olarul cum harnic modela.
    Deodată auzit-am bucata de argilă:
    Rugându-l pe şoptite: „Frământă blând, ai milă!
    Un om la fel ca tine am fost şi eu cândva".

    Cel ce creat-a stele şi-ntreaga vastă lume,
    Când a creat durerea s-a depăşit pe sine.
    Voi, buze ca rubinul şi voi, pleoape fine,
    Câte sunteţi acolo sub ţărna fără nume?

    Treci vesel prin viaţă! Sub cer, rătăcitoare,
    Vor trece pururi inimi. Şi sufletu-o să cheme
    La despărţire trupul. lar craniul care geme
    De patimi, o să-l calce olarii în picioare.

    Hain, am spart paharul de-o lespede aseară.
    Dar mi-am întors privirea cu groază şi ruşine.
    Şi-am auzit din ţăndări mustrarea lui amară:
    ” Am fost asemeni ţie, vei fi şi tu ca mine".

    Când am să trec prin moarte, mi-oi desfrunzi atomii
    Precum de vânt şi ploaie se scutură toamna pomii.
    Şi am să ies din lume voios printr-o spărtură
    Pe care-o s-o astupe zidarul cu-a mea zgură.

    O mie de ulcioare, acasă la olar,
    Vorbeau în şoaptă. Unul strigatu-mi-a: „Omar,
    Evocă pe olarii şi pe cumpărătorii
    Ce-am fost de mult sub aştrii, de aur, rotitorii".

    Artistică e cupa. Noi toţi am admirat-o
    Şi-am pus pe dulcea-i frunte săruturi mii şi mii
    Dar timpu', – acest zănatec olar, ce-a modelat-o,
    Tot el o să se-amuze, spărgând-o într-o zi.

    Acest vas fu odată un biet îndrăgostit
    Gemând de nepăsarea unei femei frumoase.
    lar toarta era braţul ce mângâia mâhnit
    Suavul gât cu-atingeri uşoare, de mătase.

    Tu cauţi fericirea? Dar drumul e închis,
    Împrejmuit cu moarte. A lui Djemşid ţărână
    E pulberea ce joacă în faţa ta-n lumină.
    Căci un miraj e lumea. Viaţa e un vis.

    Fii vesel, căci tristeţea o să dureze pururi!
    Mereu aceleaşi stele s-or învârti-n azururi.
    Din cărămizi făcute din trupul tău, n-ai teamă
    Se vor zidi palate pentru neghiobi de seamă.

    Tu îţi evoci strămoşii? Sunt ţărnă în ţărână.
    Gândeşti la al lor merit? Priveşte cum surâd.
    Să bem! Şi, fără teamă, să ascultăm din vid
    Tăcerea fără nume pe univers stăpână.

    De mult timp tinereţea s-a scuturat ca merii.
    O, clar april al vieţii, de-a pururea pierdut!
    Te-ai stins pe nesimţite. Te-ai destrămat tăcut
    Cum se destramă zilnic blândeţea primăverii.

    „Eu sunt minunea lumii", spunea ieri trandafirul.
    ”Cine-ar avea curajul să-mi facă vreo durere?”
    Cânta privighetoarea şi repeta zefirul:
    ”O zi de fericire, un an de lacrimi cere."

    Mă întristează pururi a Roţii învârtire
    Şi răzvrătit sunt zilnic pe ticăloasa-mi fire.
    Nu am însă puterea să mă despart de lume
    Şi nici să-mi duc viaţa fără sâ-mi pese-anume.

    Din veac se-nvârte Roata, fără ca ea să ţie
    De calculul tău seama. La ce tot numeri stele?
    Gândeşte mai degrabă că vei dormi sub ele.
    Somn fără vise. Câinii cadavru-o să-ţi sfâşie.

    Khayyām, Cereasca Roată-ascunde-al tău destin
    Şi-a-nchis orice discuţii. Şi totuşi, tu ştii bine:
    Paharnicul ei toarnă sub chip de stropi de vin
    În cupa veşniciei mii alţi Khayyāmi ca tine.

    O, Roată a tăriei! Dezleagă-mă de tine!
    Căci tu te-amuzi să dărui nectaru-acestei vieţi
    La proşti. Dar a mea minte nu-ncape şi nu ţine
    Mai multe ca a celor pe care îi răsfeţi.

    Pe răi îi fericeşte nedreapta lumii Roată.
    Oglinda ei cea strâmbă mă doare. Ochiu-mi plânge
    Pe-obrajii supţi asemeni cu-o cupă răsturnată.
    lar inima mi-e plină – ca un ulcior, – de sânge.

    S-alerge după moartea-mi, Eternei Roţi îi place
    Şi împotriva noastră, iubito, uneltesc.
    Aşează-te pe iarbă. Dă-mi chipul îngeresc,
    „Căci mâini îngerul morţii în iarbă ne-o preface.”

  • Ionel Zmău
    Răspunde

    Cu un pic de răbdare, se poate citi întregul poem…

    Omar Khayyam

    Prefacerea eternă

    Dă-mi cupa şi ulciorul! Să bem, fermecătoare
    Făptură plămădită din rouă şi eter!
    Câte minuni ca tine zeflemitorul cer
    De mii de ori schimbat-a în cupe şi ulcioare?

    Aceste ornamente pe cupa delicată
    Un băutor le-nscrise cu mâna-nfrigurată.
    De dragul căror gene le-a vrut aşa de fine?
    Şi-o să le sfarme, poate, îndurerat – de cine?

    Olarul stă în faţa roţii. Cântă.
    El modelează şolduri şi ulcioare.
    El cranii mândre de sultani frământă
    Şi ofilite mâini de cerşetoare.

    S-aspiri aici la tihnă – ce tristă nebunie!
    Nebun şi cel ce crede în pacea viitoare.
    Curând te vei întoarce sub chip de iasomie
    Pe care un netrebnic o va călca-n picioare.

    Ascultă! Macii roşii îşi trag rubinul pur
    Din sângele fierbinte al unui împărat.
    lar vioreaua-şi scoate culoarea de azur
    Din ochi adânci de fată care-a iubit curat.

    Olarule, ai grijă! Tu chinui sfântul lut
    Din care-n ziua-ntâia fu modelat Adam.
    Pe roata ta văd mâna cea fină-a lui Bahram
    Şi inima lui Kosru. la seama, ce-ai făcut?

    De mii şi mii de veacuri se-nvârt în spaţii aştrii,
    De mii şi mii de veacuri zori şi-asfinţituri sunt.
    Să calci uşor, căci, poate, fărâma de pământ
    Pe care-o sfarmi – alt'dată era doi ochi albaştri.

    Priveam uimit olarul cum harnic modela.
    Deodată auzit-am bucata de argilă:
    Rugându-l pe şoptite: „Frământă blând, ai milă!
    Un om la fel ca tine am fost şi eu cândva".

    Cel ce creat-a stele şi-ntreaga vastă lume,
    Când a creat durerea s-a depăşit pe sine.
    Voi, buze ca rubinul şi voi, pleoape fine,
    Câte sunteţi acolo sub ţărna fără nume?

    Treci vesel prin viaţă! Sub cer, rătăcitoare,
    Vor trece pururi inimi. Şi sufletu-o să cheme
    La despărţire trupul. lar craniul care geme
    De patimi, o să-l calce olarii în picioare.

    Hain, am spart paharul de-o lespede aseară.
    Dar mi-am întors privirea cu groază şi ruşine.
    Şi-am auzit din ţăndări mustrarea lui amară:
    ” Am fost asemeni ţie, vei fi şi tu ca mine".

    Când am să trec prin moarte, mi-oi desfrunzi atomii
    Precum de vânt şi ploaie se scutură toamna pomii.
    Şi am să ies din lume voios printr-o spărtură
    Pe care-o s-o astupe zidarul cu-a mea zgură.

    O mie de ulcioare, acasă la olar,
    Vorbeau în şoaptă. Unul strigatu-mi-a: „Omar,
    Evocă pe olarii şi pe cumpărătorii
    Ce-am fost de mult sub aştrii, de aur, rotitorii".

    Artistică e cupa. Noi toţi am admirat-o
    Şi-am pus pe dulcea-i frunte săruturi mii şi mii
    Dar timpu', – acest zănatec olar, ce-a modelat-o,
    Tot el o să se-amuze, spărgând-o într-o zi.

    Acest vas fu odată un biet îndrăgostit
    Gemând de nepăsarea unei femei frumoase.
    lar toarta era braţul ce mângâia mâhnit
    Suavul gât cu-atingeri uşoare, de mătase.

    Tu cauţi fericirea? Dar drumul e închis,
    Împrejmuit cu moarte. A lui Djemşid ţărână
    E pulberea ce joacă în faţa ta-n lumină.
    Căci un miraj e lumea. Viaţa e un vis.

    Fii vesel, căci tristeţea o să dureze pururi!
    Mereu aceleaşi stele s-or învârti-n azururi.
    Din cărămizi făcute din trupul tău, n-ai teamă
    Se vor zidi palate pentru neghiobi de seamă.

    Tu îţi evoci strămoşii? Sunt ţărnă în ţărână.
    Gândeşti la al lor merit? Priveşte cum surâd.
    Să bem! Şi, fără teamă, să ascultăm din vid
    Tăcerea fără nume pe univers stăpână.

    De mult timp tinereţea s-a scuturat ca merii.
    O, clar april al vieţii, de-a pururea pierdut!
    Te-ai stins pe nesimţite. Te-ai destrămat tăcut
    Cum se destramă zilnic blândeţea primăverii.

    „Eu sunt minunea lumii", spunea ieri trandafirul.
    ”Cine-ar avea curajul să-mi facă vreo durere?”
    Cânta privighetoarea şi repeta zefirul:
    ”O zi de fericire, un an de lacrimi cere."

    Mă întristează pururi a Roţii învârtire
    Şi răzvrătit sunt zilnic pe ticăloasa-mi fire.
    Nu am însă puterea să mă despart de lume
    Şi nici să-mi duc viaţa fără sâ-mi pese-anume.

    Din veac se-nvârte Roata, fără ca ea să ţie
    De calculul tău seama. La ce tot numeri stele?
    Gândeşte mai degrabă că vei dormi sub ele.
    Somn fără vise. Câinii cadavru-o să-ţi sfâşie.

    Khayyām, Cereasca Roată-ascunde-al tău destin
    Şi-a-nchis orice discuţii. Şi totuşi, tu ştii bine:
    Paharnicul ei toarnă sub chip de stropi de vin
    În cupa veşniciei mii alţi Khayyāmi ca tine.

    O, Roată a tăriei! Dezleagă-mă de tine!
    Căci tu te-amuzi să dărui nectaru-acestei vieţi
    La proşti. Dar a mea minte nu-ncape şi nu ţine
    Mai multe ca a celor pe care îi răsfeţi.

    Pe răi îi fericeşte nedreapta lumii Roată.
    Oglinda ei cea strâmbă mă doare. Ochiu-mi plânge
    Pe-obrajii supţi asemeni cu-o cupă răsturnată.
    lar inima mi-e plină – ca un ulcior, – de sânge.

    S-alerge după moartea-mi, Eternei Roţi îi place
    Şi împotriva noastră, iubito, uneltesc.
    Aşează-te pe iarbă. Dă-mi chipul îngeresc,
    „Căci mâini îngerul morţii în iarbă ne-o preface.”

  • Ionel Zmău
    Răspunde

    Cu un pic de răbdare, se poate citi întregul poem…

    Omar Khayyam

    Prefacerea eternă

    Dă-mi cupa şi ulciorul! Să bem, fermecătoare
    Făptură plămădită din rouă şi eter!
    Câte minuni ca tine zeflemitorul cer
    De mii de ori schimbat-a în cupe şi ulcioare?

    Aceste ornamente pe cupa delicată
    Un băutor le-nscrise cu mâna-nfrigurată.
    De dragul căror gene le-a vrut aşa de fine?
    Şi-o să le sfarme, poate, îndurerat – de cine?

    Olarul stă în faţa roţii. Cântă.
    El modelează şolduri şi ulcioare.
    El cranii mândre de sultani frământă
    Şi ofilite mâini de cerşetoare.

    S-aspiri aici la tihnă – ce tristă nebunie!
    Nebun şi cel ce crede în pacea viitoare.
    Curând te vei întoarce sub chip de iasomie
    Pe care un netrebnic o va călca-n picioare.

    Ascultă! Macii roşii îşi trag rubinul pur
    Din sângele fierbinte al unui împărat.
    lar vioreaua-şi scoate culoarea de azur
    Din ochi adânci de fată care-a iubit curat.

    Olarule, ai grijă! Tu chinui sfântul lut
    Din care-n ziua-ntâia fu modelat Adam.
    Pe roata ta văd mâna cea fină-a lui Bahram
    Şi inima lui Kosru. la seama, ce-ai făcut?

    De mii şi mii de veacuri se-nvârt în spaţii aştrii,
    De mii şi mii de veacuri zori şi-asfinţituri sunt.
    Să calci uşor, căci, poate, fărâma de pământ
    Pe care-o sfarmi – alt'dată era doi ochi albaştri.

    Priveam uimit olarul cum harnic modela.
    Deodată auzit-am bucata de argilă:
    Rugându-l pe şoptite: „Frământă blând, ai milă!
    Un om la fel ca tine am fost şi eu cândva".

    Cel ce creat-a stele şi-ntreaga vastă lume,
    Când a creat durerea s-a depăşit pe sine.
    Voi, buze ca rubinul şi voi, pleoape fine,
    Câte sunteţi acolo sub ţărna fără nume?

    Treci vesel prin viaţă! Sub cer, rătăcitoare,
    Vor trece pururi inimi. Şi sufletu-o să cheme
    La despărţire trupul. lar craniul care geme
    De patimi, o să-l calce olarii în picioare.

    Hain, am spart paharul de-o lespede aseară.
    Dar mi-am întors privirea cu groază şi ruşine.
    Şi-am auzit din ţăndări mustrarea lui amară:
    ” Am fost asemeni ţie, vei fi şi tu ca mine".

    Când am să trec prin moarte, mi-oi desfrunzi atomii
    Precum de vânt şi ploaie se scutură toamna pomii.
    Şi am să ies din lume voios printr-o spărtură
    Pe care-o s-o astupe zidarul cu-a mea zgură.

    O mie de ulcioare, acasă la olar,
    Vorbeau în şoaptă. Unul strigatu-mi-a: „Omar,
    Evocă pe olarii şi pe cumpărătorii
    Ce-am fost de mult sub aştrii, de aur, rotitorii".

    Artistică e cupa. Noi toţi am admirat-o
    Şi-am pus pe dulcea-i frunte săruturi mii şi mii
    Dar timpu', – acest zănatec olar, ce-a modelat-o,
    Tot el o să se-amuze, spărgând-o într-o zi.

    Acest vas fu odată un biet îndrăgostit
    Gemând de nepăsarea unei femei frumoase.
    lar toarta era braţul ce mângâia mâhnit
    Suavul gât cu-atingeri uşoare, de mătase.

    Tu cauţi fericirea? Dar drumul e închis,
    Împrejmuit cu moarte. A lui Djemşid ţărână
    E pulberea ce joacă în faţa ta-n lumină.
    Căci un miraj e lumea. Viaţa e un vis.

    Fii vesel, căci tristeţea o să dureze pururi!
    Mereu aceleaşi stele s-or învârti-n azururi.
    Din cărămizi făcute din trupul tău, n-ai teamă
    Se vor zidi palate pentru neghiobi de seamă.

    Tu îţi evoci strămoşii? Sunt ţărnă în ţărână.
    Gândeşti la al lor merit? Priveşte cum surâd.
    Să bem! Şi, fără teamă, să ascultăm din vid
    Tăcerea fără nume pe univers stăpână.

    De mult timp tinereţea s-a scuturat ca merii.
    O, clar april al vieţii, de-a pururea pierdut!
    Te-ai stins pe nesimţite. Te-ai destrămat tăcut
    Cum se destramă zilnic blândeţea primăverii.

    „Eu sunt minunea lumii", spunea ieri trandafirul.
    ”Cine-ar avea curajul să-mi facă vreo durere?”
    Cânta privighetoarea şi repeta zefirul:
    ”O zi de fericire, un an de lacrimi cere."

    Mă întristează pururi a Roţii învârtire
    Şi răzvrătit sunt zilnic pe ticăloasa-mi fire.
    Nu am însă puterea să mă despart de lume
    Şi nici să-mi duc viaţa fără sâ-mi pese-anume.

    Din veac se-nvârte Roata, fără ca ea să ţie
    De calculul tău seama. La ce tot numeri stele?
    Gândeşte mai degrabă că vei dormi sub ele.
    Somn fără vise. Câinii cadavru-o să-ţi sfâşie.

    Khayyām, Cereasca Roată-ascunde-al tău destin
    Şi-a-nchis orice discuţii. Şi totuşi, tu ştii bine:
    Paharnicul ei toarnă sub chip de stropi de vin
    În cupa veşniciei mii alţi Khayyāmi ca tine.

    O, Roată a tăriei! Dezleagă-mă de tine!
    Căci tu te-amuzi să dărui nectaru-acestei vieţi
    La proşti. Dar a mea minte nu-ncape şi nu ţine
    Mai multe ca a celor pe care îi răsfeţi.

    Pe răi îi fericeşte nedreapta lumii Roată.
    Oglinda ei cea strâmbă mă doare. Ochiu-mi plânge
    Pe-obrajii supţi asemeni cu-o cupă răsturnată.
    lar inima mi-e plină – ca un ulcior, – de sânge.

    S-alerge după moartea-mi, Eternei Roţi îi place
    Şi împotriva noastră, iubito, uneltesc.
    Aşează-te pe iarbă. Dă-mi chipul îngeresc,
    „Căci mâini îngerul morţii în iarbă ne-o preface.”

  • Ionel Zmău
    Răspunde

    Cu un pic de răbdare, se poate citi întregul poem…

    Omar Khayyam

    Prefacerea eternă

    Dă-mi cupa şi ulciorul! Să bem, fermecătoare
    Făptură plămădită din rouă şi eter!
    Câte minuni ca tine zeflemitorul cer
    De mii de ori schimbat-a în cupe şi ulcioare?

    Aceste ornamente pe cupa delicată
    Un băutor le-nscrise cu mâna-nfrigurată.
    De dragul căror gene le-a vrut aşa de fine?
    Şi-o să le sfarme, poate, îndurerat – de cine?

    Olarul stă în faţa roţii. Cântă.
    El modelează şolduri şi ulcioare.
    El cranii mândre de sultani frământă
    Şi ofilite mâini de cerşetoare.

    S-aspiri aici la tihnă – ce tristă nebunie!
    Nebun şi cel ce crede în pacea viitoare.
    Curând te vei întoarce sub chip de iasomie
    Pe care un netrebnic o va călca-n picioare.

    Ascultă! Macii roşii îşi trag rubinul pur
    Din sângele fierbinte al unui împărat.
    lar vioreaua-şi scoate culoarea de azur
    Din ochi adânci de fată care-a iubit curat.

    Olarule, ai grijă! Tu chinui sfântul lut
    Din care-n ziua-ntâia fu modelat Adam.
    Pe roata ta văd mâna cea fină-a lui Bahram
    Şi inima lui Kosru. la seama, ce-ai făcut?

    De mii şi mii de veacuri se-nvârt în spaţii aştrii,
    De mii şi mii de veacuri zori şi-asfinţituri sunt.
    Să calci uşor, căci, poate, fărâma de pământ
    Pe care-o sfarmi – alt'dată era doi ochi albaştri.

    Priveam uimit olarul cum harnic modela.
    Deodată auzit-am bucata de argilă:
    Rugându-l pe şoptite: „Frământă blând, ai milă!
    Un om la fel ca tine am fost şi eu cândva".

    Cel ce creat-a stele şi-ntreaga vastă lume,
    Când a creat durerea s-a depăşit pe sine.
    Voi, buze ca rubinul şi voi, pleoape fine,
    Câte sunteţi acolo sub ţărna fără nume?

    Treci vesel prin viaţă! Sub cer, rătăcitoare,
    Vor trece pururi inimi. Şi sufletu-o să cheme
    La despărţire trupul. lar craniul care geme
    De patimi, o să-l calce olarii în picioare.

    Hain, am spart paharul de-o lespede aseară.
    Dar mi-am întors privirea cu groază şi ruşine.
    Şi-am auzit din ţăndări mustrarea lui amară:
    ” Am fost asemeni ţie, vei fi şi tu ca mine".

    Când am să trec prin moarte, mi-oi desfrunzi atomii
    Precum de vânt şi ploaie se scutură toamna pomii.
    Şi am să ies din lume voios printr-o spărtură
    Pe care-o s-o astupe zidarul cu-a mea zgură.

    O mie de ulcioare, acasă la olar,
    Vorbeau în şoaptă. Unul strigatu-mi-a: „Omar,
    Evocă pe olarii şi pe cumpărătorii
    Ce-am fost de mult sub aştrii, de aur, rotitorii".

    Artistică e cupa. Noi toţi am admirat-o
    Şi-am pus pe dulcea-i frunte săruturi mii şi mii
    Dar timpu', – acest zănatec olar, ce-a modelat-o,
    Tot el o să se-amuze, spărgând-o într-o zi.

    Acest vas fu odată un biet îndrăgostit
    Gemând de nepăsarea unei femei frumoase.
    lar toarta era braţul ce mângâia mâhnit
    Suavul gât cu-atingeri uşoare, de mătase.

    Tu cauţi fericirea? Dar drumul e închis,
    Împrejmuit cu moarte. A lui Djemşid ţărână
    E pulberea ce joacă în faţa ta-n lumină.
    Căci un miraj e lumea. Viaţa e un vis.

    Fii vesel, căci tristeţea o să dureze pururi!
    Mereu aceleaşi stele s-or învârti-n azururi.
    Din cărămizi făcute din trupul tău, n-ai teamă
    Se vor zidi palate pentru neghiobi de seamă.

    Tu îţi evoci strămoşii? Sunt ţărnă în ţărână.
    Gândeşti la al lor merit? Priveşte cum surâd.
    Să bem! Şi, fără teamă, să ascultăm din vid
    Tăcerea fără nume pe univers stăpână.

    De mult timp tinereţea s-a scuturat ca merii.
    O, clar april al vieţii, de-a pururea pierdut!
    Te-ai stins pe nesimţite. Te-ai destrămat tăcut
    Cum se destramă zilnic blândeţea primăverii.

    „Eu sunt minunea lumii", spunea ieri trandafirul.
    ”Cine-ar avea curajul să-mi facă vreo durere?”
    Cânta privighetoarea şi repeta zefirul:
    ”O zi de fericire, un an de lacrimi cere."

    Mă întristează pururi a Roţii învârtire
    Şi răzvrătit sunt zilnic pe ticăloasa-mi fire.
    Nu am însă puterea să mă despart de lume
    Şi nici să-mi duc viaţa fără sâ-mi pese-anume.

    Din veac se-nvârte Roata, fără ca ea să ţie
    De calculul tău seama. La ce tot numeri stele?
    Gândeşte mai degrabă că vei dormi sub ele.
    Somn fără vise. Câinii cadavru-o să-ţi sfâşie.

    Khayyām, Cereasca Roată-ascunde-al tău destin
    Şi-a-nchis orice discuţii. Şi totuşi, tu ştii bine:
    Paharnicul ei toarnă sub chip de stropi de vin
    În cupa veşniciei mii alţi Khayyāmi ca tine.

    O, Roată a tăriei! Dezleagă-mă de tine!
    Căci tu te-amuzi să dărui nectaru-acestei vieţi
    La proşti. Dar a mea minte nu-ncape şi nu ţine
    Mai multe ca a celor pe care îi răsfeţi.

    Pe răi îi fericeşte nedreapta lumii Roată.
    Oglinda ei cea strâmbă mă doare. Ochiu-mi plânge
    Pe-obrajii supţi asemeni cu-o cupă răsturnată.
    lar inima mi-e plină – ca un ulcior, – de sânge.

    S-alerge după moartea-mi, Eternei Roţi îi place
    Şi împotriva noastră, iubito, uneltesc.
    Aşează-te pe iarbă. Dă-mi chipul îngeresc,
    „Căci mâini îngerul morţii în iarbă ne-o preface.”

  • Ionel Zmău
    Răspunde

    Cu un pic de răbdare, se poate citi întregul poem…

    Omar Khayyam

    Prefacerea eternă

    Dă-mi cupa şi ulciorul! Să bem, fermecătoare
    Făptură plămădită din rouă şi eter!
    Câte minuni ca tine zeflemitorul cer
    De mii de ori schimbat-a în cupe şi ulcioare?

    Aceste ornamente pe cupa delicată
    Un băutor le-nscrise cu mâna-nfrigurată.
    De dragul căror gene le-a vrut aşa de fine?
    Şi-o să le sfarme, poate, îndurerat – de cine?

    Olarul stă în faţa roţii. Cântă.
    El modelează şolduri şi ulcioare.
    El cranii mândre de sultani frământă
    Şi ofilite mâini de cerşetoare.

    S-aspiri aici la tihnă – ce tristă nebunie!
    Nebun şi cel ce crede în pacea viitoare.
    Curând te vei întoarce sub chip de iasomie
    Pe care un netrebnic o va călca-n picioare.

    Ascultă! Macii roşii îşi trag rubinul pur
    Din sângele fierbinte al unui împărat.
    lar vioreaua-şi scoate culoarea de azur
    Din ochi adânci de fată care-a iubit curat.

    Olarule, ai grijă! Tu chinui sfântul lut
    Din care-n ziua-ntâia fu modelat Adam.
    Pe roata ta văd mâna cea fină-a lui Bahram
    Şi inima lui Kosru. la seama, ce-ai făcut?

    De mii şi mii de veacuri se-nvârt în spaţii aştrii,
    De mii şi mii de veacuri zori şi-asfinţituri sunt.
    Să calci uşor, căci, poate, fărâma de pământ
    Pe care-o sfarmi – alt'dată era doi ochi albaştri.

    Priveam uimit olarul cum harnic modela.
    Deodată auzit-am bucata de argilă:
    Rugându-l pe şoptite: „Frământă blând, ai milă!
    Un om la fel ca tine am fost şi eu cândva".

    Cel ce creat-a stele şi-ntreaga vastă lume,
    Când a creat durerea s-a depăşit pe sine.
    Voi, buze ca rubinul şi voi, pleoape fine,
    Câte sunteţi acolo sub ţărna fără nume?

    Treci vesel prin viaţă! Sub cer, rătăcitoare,
    Vor trece pururi inimi. Şi sufletu-o să cheme
    La despărţire trupul. lar craniul care geme
    De patimi, o să-l calce olarii în picioare.

    Hain, am spart paharul de-o lespede aseară.
    Dar mi-am întors privirea cu groază şi ruşine.
    Şi-am auzit din ţăndări mustrarea lui amară:
    ” Am fost asemeni ţie, vei fi şi tu ca mine".

    Când am să trec prin moarte, mi-oi desfrunzi atomii
    Precum de vânt şi ploaie se scutură toamna pomii.
    Şi am să ies din lume voios printr-o spărtură
    Pe care-o s-o astupe zidarul cu-a mea zgură.

    O mie de ulcioare, acasă la olar,
    Vorbeau în şoaptă. Unul strigatu-mi-a: „Omar,
    Evocă pe olarii şi pe cumpărătorii
    Ce-am fost de mult sub aştrii, de aur, rotitorii".

    Artistică e cupa. Noi toţi am admirat-o
    Şi-am pus pe dulcea-i frunte săruturi mii şi mii
    Dar timpu', – acest zănatec olar, ce-a modelat-o,
    Tot el o să se-amuze, spărgând-o într-o zi.

    Acest vas fu odată un biet îndrăgostit
    Gemând de nepăsarea unei femei frumoase.
    lar toarta era braţul ce mângâia mâhnit
    Suavul gât cu-atingeri uşoare, de mătase.

    Tu cauţi fericirea? Dar drumul e închis,
    Împrejmuit cu moarte. A lui Djemşid ţărână
    E pulberea ce joacă în faţa ta-n lumină.
    Căci un miraj e lumea. Viaţa e un vis.

    Fii vesel, căci tristeţea o să dureze pururi!
    Mereu aceleaşi stele s-or învârti-n azururi.
    Din cărămizi făcute din trupul tău, n-ai teamă
    Se vor zidi palate pentru neghiobi de seamă.

    Tu îţi evoci strămoşii? Sunt ţărnă în ţărână.
    Gândeşti la al lor merit? Priveşte cum surâd.
    Să bem! Şi, fără teamă, să ascultăm din vid
    Tăcerea fără nume pe univers stăpână.

    De mult timp tinereţea s-a scuturat ca merii.
    O, clar april al vieţii, de-a pururea pierdut!
    Te-ai stins pe nesimţite. Te-ai destrămat tăcut
    Cum se destramă zilnic blândeţea primăverii.

    „Eu sunt minunea lumii", spunea ieri trandafirul.
    ”Cine-ar avea curajul să-mi facă vreo durere?”
    Cânta privighetoarea şi repeta zefirul:
    ”O zi de fericire, un an de lacrimi cere."

    Mă întristează pururi a Roţii învârtire
    Şi răzvrătit sunt zilnic pe ticăloasa-mi fire.
    Nu am însă puterea să mă despart de lume
    Şi nici să-mi duc viaţa fără sâ-mi pese-anume.

    Din veac se-nvârte Roata, fără ca ea să ţie
    De calculul tău seama. La ce tot numeri stele?
    Gândeşte mai degrabă că vei dormi sub ele.
    Somn fără vise. Câinii cadavru-o să-ţi sfâşie.

    Khayyām, Cereasca Roată-ascunde-al tău destin
    Şi-a-nchis orice discuţii. Şi totuşi, tu ştii bine:
    Paharnicul ei toarnă sub chip de stropi de vin
    În cupa veşniciei mii alţi Khayyāmi ca tine.

    O, Roată a tăriei! Dezleagă-mă de tine!
    Căci tu te-amuzi să dărui nectaru-acestei vieţi
    La proşti. Dar a mea minte nu-ncape şi nu ţine
    Mai multe ca a celor pe care îi răsfeţi.

    Pe răi îi fericeşte nedreapta lumii Roată.
    Oglinda ei cea strâmbă mă doare. Ochiu-mi plânge
    Pe-obrajii supţi asemeni cu-o cupă răsturnată.
    lar inima mi-e plină – ca un ulcior, – de sânge.

    S-alerge după moartea-mi, Eternei Roţi îi place
    Şi împotriva noastră, iubito, uneltesc.
    Aşează-te pe iarbă. Dă-mi chipul îngeresc,
    „Căci mâini îngerul morţii în iarbă ne-o preface.”

  • Ionel Zmău
    Răspunde

    Cu un pic de răbdare, se poate citi întregul poem…

    Omar Khayyam

    Prefacerea eternă

    Dă-mi cupa şi ulciorul! Să bem, fermecătoare
    Făptură plămădită din rouă şi eter!
    Câte minuni ca tine zeflemitorul cer
    De mii de ori schimbat-a în cupe şi ulcioare?

    Aceste ornamente pe cupa delicată
    Un băutor le-nscrise cu mâna-nfrigurată.
    De dragul căror gene le-a vrut aşa de fine?
    Şi-o să le sfarme, poate, îndurerat – de cine?

    Olarul stă în faţa roţii. Cântă.
    El modelează şolduri şi ulcioare.
    El cranii mândre de sultani frământă
    Şi ofilite mâini de cerşetoare.

    S-aspiri aici la tihnă – ce tristă nebunie!
    Nebun şi cel ce crede în pacea viitoare.
    Curând te vei întoarce sub chip de iasomie
    Pe care un netrebnic o va călca-n picioare.

    Ascultă! Macii roşii îşi trag rubinul pur
    Din sângele fierbinte al unui împărat.
    lar vioreaua-şi scoate culoarea de azur
    Din ochi adânci de fată care-a iubit curat.

    Olarule, ai grijă! Tu chinui sfântul lut
    Din care-n ziua-ntâia fu modelat Adam.
    Pe roata ta văd mâna cea fină-a lui Bahram
    Şi inima lui Kosru. la seama, ce-ai făcut?

    De mii şi mii de veacuri se-nvârt în spaţii aştrii,
    De mii şi mii de veacuri zori şi-asfinţituri sunt.
    Să calci uşor, căci, poate, fărâma de pământ
    Pe care-o sfarmi – alt'dată era doi ochi albaştri.

    Priveam uimit olarul cum harnic modela.
    Deodată auzit-am bucata de argilă:
    Rugându-l pe şoptite: „Frământă blând, ai milă!
    Un om la fel ca tine am fost şi eu cândva".

    Cel ce creat-a stele şi-ntreaga vastă lume,
    Când a creat durerea s-a depăşit pe sine.
    Voi, buze ca rubinul şi voi, pleoape fine,
    Câte sunteţi acolo sub ţărna fără nume?

    Treci vesel prin viaţă! Sub cer, rătăcitoare,
    Vor trece pururi inimi. Şi sufletu-o să cheme
    La despărţire trupul. lar craniul care geme
    De patimi, o să-l calce olarii în picioare.

    Hain, am spart paharul de-o lespede aseară.
    Dar mi-am întors privirea cu groază şi ruşine.
    Şi-am auzit din ţăndări mustrarea lui amară:
    ” Am fost asemeni ţie, vei fi şi tu ca mine".

    Când am să trec prin moarte, mi-oi desfrunzi atomii
    Precum de vânt şi ploaie se scutură toamna pomii.
    Şi am să ies din lume voios printr-o spărtură
    Pe care-o s-o astupe zidarul cu-a mea zgură.

    O mie de ulcioare, acasă la olar,
    Vorbeau în şoaptă. Unul strigatu-mi-a: „Omar,
    Evocă pe olarii şi pe cumpărătorii
    Ce-am fost de mult sub aştrii, de aur, rotitorii".

    Artistică e cupa. Noi toţi am admirat-o
    Şi-am pus pe dulcea-i frunte săruturi mii şi mii
    Dar timpu', – acest zănatec olar, ce-a modelat-o,
    Tot el o să se-amuze, spărgând-o într-o zi.

    Acest vas fu odată un biet îndrăgostit
    Gemând de nepăsarea unei femei frumoase.
    lar toarta era braţul ce mângâia mâhnit
    Suavul gât cu-atingeri uşoare, de mătase.

    Tu cauţi fericirea? Dar drumul e închis,
    Împrejmuit cu moarte. A lui Djemşid ţărână
    E pulberea ce joacă în faţa ta-n lumină.
    Căci un miraj e lumea. Viaţa e un vis.

    Fii vesel, căci tristeţea o să dureze pururi!
    Mereu aceleaşi stele s-or învârti-n azururi.
    Din cărămizi făcute din trupul tău, n-ai teamă
    Se vor zidi palate pentru neghiobi de seamă.

    Tu îţi evoci strămoşii? Sunt ţărnă în ţărână.
    Gândeşti la al lor merit? Priveşte cum surâd.
    Să bem! Şi, fără teamă, să ascultăm din vid
    Tăcerea fără nume pe univers stăpână.

    De mult timp tinereţea s-a scuturat ca merii.
    O, clar april al vieţii, de-a pururea pierdut!
    Te-ai stins pe nesimţite. Te-ai destrămat tăcut
    Cum se destramă zilnic blândeţea primăverii.

    „Eu sunt minunea lumii", spunea ieri trandafirul.
    ”Cine-ar avea curajul să-mi facă vreo durere?”
    Cânta privighetoarea şi repeta zefirul:
    ”O zi de fericire, un an de lacrimi cere."

    Mă întristează pururi a Roţii învârtire
    Şi răzvrătit sunt zilnic pe ticăloasa-mi fire.
    Nu am însă puterea să mă despart de lume
    Şi nici să-mi duc viaţa fără sâ-mi pese-anume.

    Din veac se-nvârte Roata, fără ca ea să ţie
    De calculul tău seama. La ce tot numeri stele?
    Gândeşte mai degrabă că vei dormi sub ele.
    Somn fără vise. Câinii cadavru-o să-ţi sfâşie.

    Khayyām, Cereasca Roată-ascunde-al tău destin
    Şi-a-nchis orice discuţii. Şi totuşi, tu ştii bine:
    Paharnicul ei toarnă sub chip de stropi de vin
    În cupa veşniciei mii alţi Khayyāmi ca tine.

    O, Roată a tăriei! Dezleagă-mă de tine!
    Căci tu te-amuzi să dărui nectaru-acestei vieţi
    La proşti. Dar a mea minte nu-ncape şi nu ţine
    Mai multe ca a celor pe care îi răsfeţi.

    Pe răi îi fericeşte nedreapta lumii Roată.
    Oglinda ei cea strâmbă mă doare. Ochiu-mi plânge
    Pe-obrajii supţi asemeni cu-o cupă răsturnată.
    lar inima mi-e plină – ca un ulcior, – de sânge.

    S-alerge după moartea-mi, Eternei Roţi îi place
    Şi împotriva noastră, iubito, uneltesc.
    Aşează-te pe iarbă. Dă-mi chipul îngeresc,
    „Căci mâini îngerul morţii în iarbă ne-o preface.”

  • Ionel Zmău
    Răspunde

    Cu un pic de răbdare, se poate citi întregul poem…

    Omar Khayyam

    Prefacerea eternă

    Dă-mi cupa şi ulciorul! Să bem, fermecătoare
    Făptură plămădită din rouă şi eter!
    Câte minuni ca tine zeflemitorul cer
    De mii de ori schimbat-a în cupe şi ulcioare?

    Aceste ornamente pe cupa delicată
    Un băutor le-nscrise cu mâna-nfrigurată.
    De dragul căror gene le-a vrut aşa de fine?
    Şi-o să le sfarme, poate, îndurerat – de cine?

    Olarul stă în faţa roţii. Cântă.
    El modelează şolduri şi ulcioare.
    El cranii mândre de sultani frământă
    Şi ofilite mâini de cerşetoare.

    S-aspiri aici la tihnă – ce tristă nebunie!
    Nebun şi cel ce crede în pacea viitoare.
    Curând te vei întoarce sub chip de iasomie
    Pe care un netrebnic o va călca-n picioare.

    Ascultă! Macii roşii îşi trag rubinul pur
    Din sângele fierbinte al unui împărat.
    lar vioreaua-şi scoate culoarea de azur
    Din ochi adânci de fată care-a iubit curat.

    Olarule, ai grijă! Tu chinui sfântul lut
    Din care-n ziua-ntâia fu modelat Adam.
    Pe roata ta văd mâna cea fină-a lui Bahram
    Şi inima lui Kosru. la seama, ce-ai făcut?

    De mii şi mii de veacuri se-nvârt în spaţii aştrii,
    De mii şi mii de veacuri zori şi-asfinţituri sunt.
    Să calci uşor, căci, poate, fărâma de pământ
    Pe care-o sfarmi – alt'dată era doi ochi albaştri.

    Priveam uimit olarul cum harnic modela.
    Deodată auzit-am bucata de argilă:
    Rugându-l pe şoptite: „Frământă blând, ai milă!
    Un om la fel ca tine am fost şi eu cândva".

    Cel ce creat-a stele şi-ntreaga vastă lume,
    Când a creat durerea s-a depăşit pe sine.
    Voi, buze ca rubinul şi voi, pleoape fine,
    Câte sunteţi acolo sub ţărna fără nume?

    Treci vesel prin viaţă! Sub cer, rătăcitoare,
    Vor trece pururi inimi. Şi sufletu-o să cheme
    La despărţire trupul. lar craniul care geme
    De patimi, o să-l calce olarii în picioare.

    Hain, am spart paharul de-o lespede aseară.
    Dar mi-am întors privirea cu groază şi ruşine.
    Şi-am auzit din ţăndări mustrarea lui amară:
    ” Am fost asemeni ţie, vei fi şi tu ca mine".

    Când am să trec prin moarte, mi-oi desfrunzi atomii
    Precum de vânt şi ploaie se scutură toamna pomii.
    Şi am să ies din lume voios printr-o spărtură
    Pe care-o s-o astupe zidarul cu-a mea zgură.

    O mie de ulcioare, acasă la olar,
    Vorbeau în şoaptă. Unul strigatu-mi-a: „Omar,
    Evocă pe olarii şi pe cumpărătorii
    Ce-am fost de mult sub aştrii, de aur, rotitorii".

    Artistică e cupa. Noi toţi am admirat-o
    Şi-am pus pe dulcea-i frunte săruturi mii şi mii
    Dar timpu', – acest zănatec olar, ce-a modelat-o,
    Tot el o să se-amuze, spărgând-o într-o zi.

    Acest vas fu odată un biet îndrăgostit
    Gemând de nepăsarea unei femei frumoase.
    lar toarta era braţul ce mângâia mâhnit
    Suavul gât cu-atingeri uşoare, de mătase.

    Tu cauţi fericirea? Dar drumul e închis,
    Împrejmuit cu moarte. A lui Djemşid ţărână
    E pulberea ce joacă în faţa ta-n lumină.
    Căci un miraj e lumea. Viaţa e un vis.

    Fii vesel, căci tristeţea o să dureze pururi!
    Mereu aceleaşi stele s-or învârti-n azururi.
    Din cărămizi făcute din trupul tău, n-ai teamă
    Se vor zidi palate pentru neghiobi de seamă.

    Tu îţi evoci strămoşii? Sunt ţărnă în ţărână.
    Gândeşti la al lor merit? Priveşte cum surâd.
    Să bem! Şi, fără teamă, să ascultăm din vid
    Tăcerea fără nume pe univers stăpână.

    De mult timp tinereţea s-a scuturat ca merii.
    O, clar april al vieţii, de-a pururea pierdut!
    Te-ai stins pe nesimţite. Te-ai destrămat tăcut
    Cum se destramă zilnic blândeţea primăverii.

    „Eu sunt minunea lumii", spunea ieri trandafirul.
    ”Cine-ar avea curajul să-mi facă vreo durere?”
    Cânta privighetoarea şi repeta zefirul:
    ”O zi de fericire, un an de lacrimi cere."

    Mă întristează pururi a Roţii învârtire
    Şi răzvrătit sunt zilnic pe ticăloasa-mi fire.
    Nu am însă puterea să mă despart de lume
    Şi nici să-mi duc viaţa fără sâ-mi pese-anume.

    Din veac se-nvârte Roata, fără ca ea să ţie
    De calculul tău seama. La ce tot numeri stele?
    Gândeşte mai degrabă că vei dormi sub ele.
    Somn fără vise. Câinii cadavru-o să-ţi sfâşie.

    Khayyām, Cereasca Roată-ascunde-al tău destin
    Şi-a-nchis orice discuţii. Şi totuşi, tu ştii bine:
    Paharnicul ei toarnă sub chip de stropi de vin
    În cupa veşniciei mii alţi Khayyāmi ca tine.

    O, Roată a tăriei! Dezleagă-mă de tine!
    Căci tu te-amuzi să dărui nectaru-acestei vieţi
    La proşti. Dar a mea minte nu-ncape şi nu ţine
    Mai multe ca a celor pe care îi răsfeţi.

    Pe răi îi fericeşte nedreapta lumii Roată.
    Oglinda ei cea strâmbă mă doare. Ochiu-mi plânge
    Pe-obrajii supţi asemeni cu-o cupă răsturnată.
    lar inima mi-e plină – ca un ulcior, – de sânge.

    S-alerge după moartea-mi, Eternei Roţi îi place
    Şi împotriva noastră, iubito, uneltesc.
    Aşează-te pe iarbă. Dă-mi chipul îngeresc,
    „Căci mâini îngerul morţii în iarbă ne-o preface.”

  • Ionel Zmău
    Răspunde

    Cu un pic de răbdare, se poate citi întregul poem…

    Omar Khayyam

    Prefacerea eternă

    Dă-mi cupa şi ulciorul! Să bem, fermecătoare
    Făptură plămădită din rouă şi eter!
    Câte minuni ca tine zeflemitorul cer
    De mii de ori schimbat-a în cupe şi ulcioare?

    Aceste ornamente pe cupa delicată
    Un băutor le-nscrise cu mâna-nfrigurată.
    De dragul căror gene le-a vrut aşa de fine?
    Şi-o să le sfarme, poate, îndurerat – de cine?

    Olarul stă în faţa roţii. Cântă.
    El modelează şolduri şi ulcioare.
    El cranii mândre de sultani frământă
    Şi ofilite mâini de cerşetoare.

    S-aspiri aici la tihnă – ce tristă nebunie!
    Nebun şi cel ce crede în pacea viitoare.
    Curând te vei întoarce sub chip de iasomie
    Pe care un netrebnic o va călca-n picioare.

    Ascultă! Macii roşii îşi trag rubinul pur
    Din sângele fierbinte al unui împărat.
    lar vioreaua-şi scoate culoarea de azur
    Din ochi adânci de fată care-a iubit curat.

    Olarule, ai grijă! Tu chinui sfântul lut
    Din care-n ziua-ntâia fu modelat Adam.
    Pe roata ta văd mâna cea fină-a lui Bahram
    Şi inima lui Kosru. la seama, ce-ai făcut?

    De mii şi mii de veacuri se-nvârt în spaţii aştrii,
    De mii şi mii de veacuri zori şi-asfinţituri sunt.
    Să calci uşor, căci, poate, fărâma de pământ
    Pe care-o sfarmi – alt'dată era doi ochi albaştri.

    Priveam uimit olarul cum harnic modela.
    Deodată auzit-am bucata de argilă:
    Rugându-l pe şoptite: „Frământă blând, ai milă!
    Un om la fel ca tine am fost şi eu cândva".

    Cel ce creat-a stele şi-ntreaga vastă lume,
    Când a creat durerea s-a depăşit pe sine.
    Voi, buze ca rubinul şi voi, pleoape fine,
    Câte sunteţi acolo sub ţărna fără nume?

    Treci vesel prin viaţă! Sub cer, rătăcitoare,
    Vor trece pururi inimi. Şi sufletu-o să cheme
    La despărţire trupul. lar craniul care geme
    De patimi, o să-l calce olarii în picioare.

    Hain, am spart paharul de-o lespede aseară.
    Dar mi-am întors privirea cu groază şi ruşine.
    Şi-am auzit din ţăndări mustrarea lui amară:
    ” Am fost asemeni ţie, vei fi şi tu ca mine".

    Când am să trec prin moarte, mi-oi desfrunzi atomii
    Precum de vânt şi ploaie se scutură toamna pomii.
    Şi am să ies din lume voios printr-o spărtură
    Pe care-o s-o astupe zidarul cu-a mea zgură.

    O mie de ulcioare, acasă la olar,
    Vorbeau în şoaptă. Unul strigatu-mi-a: „Omar,
    Evocă pe olarii şi pe cumpărătorii
    Ce-am fost de mult sub aştrii, de aur, rotitorii".

    Artistică e cupa. Noi toţi am admirat-o
    Şi-am pus pe dulcea-i frunte săruturi mii şi mii
    Dar timpu', – acest zănatec olar, ce-a modelat-o,
    Tot el o să se-amuze, spărgând-o într-o zi.

    Acest vas fu odată un biet îndrăgostit
    Gemând de nepăsarea unei femei frumoase.
    lar toarta era braţul ce mângâia mâhnit
    Suavul gât cu-atingeri uşoare, de mătase.

    Tu cauţi fericirea? Dar drumul e închis,
    Împrejmuit cu moarte. A lui Djemşid ţărână
    E pulberea ce joacă în faţa ta-n lumină.
    Căci un miraj e lumea. Viaţa e un vis.

    Fii vesel, căci tristeţea o să dureze pururi!
    Mereu aceleaşi stele s-or învârti-n azururi.
    Din cărămizi făcute din trupul tău, n-ai teamă
    Se vor zidi palate pentru neghiobi de seamă.

    Tu îţi evoci strămoşii? Sunt ţărnă în ţărână.
    Gândeşti la al lor merit? Priveşte cum surâd.
    Să bem! Şi, fără teamă, să ascultăm din vid
    Tăcerea fără nume pe univers stăpână.

    De mult timp tinereţea s-a scuturat ca merii.
    O, clar april al vieţii, de-a pururea pierdut!
    Te-ai stins pe nesimţite. Te-ai destrămat tăcut
    Cum se destramă zilnic blândeţea primăverii.

    „Eu sunt minunea lumii", spunea ieri trandafirul.
    ”Cine-ar avea curajul să-mi facă vreo durere?”
    Cânta privighetoarea şi repeta zefirul:
    ”O zi de fericire, un an de lacrimi cere."

    Mă întristează pururi a Roţii învârtire
    Şi răzvrătit sunt zilnic pe ticăloasa-mi fire.
    Nu am însă puterea să mă despart de lume
    Şi nici să-mi duc viaţa fără sâ-mi pese-anume.

    Din veac se-nvârte Roata, fără ca ea să ţie
    De calculul tău seama. La ce tot numeri stele?
    Gândeşte mai degrabă că vei dormi sub ele.
    Somn fără vise. Câinii cadavru-o să-ţi sfâşie.

    Khayyām, Cereasca Roată-ascunde-al tău destin
    Şi-a-nchis orice discuţii. Şi totuşi, tu ştii bine:
    Paharnicul ei toarnă sub chip de stropi de vin
    În cupa veşniciei mii alţi Khayyāmi ca tine.

    O, Roată a tăriei! Dezleagă-mă de tine!
    Căci tu te-amuzi să dărui nectaru-acestei vieţi
    La proşti. Dar a mea minte nu-ncape şi nu ţine
    Mai multe ca a celor pe care îi răsfeţi.

    Pe răi îi fericeşte nedreapta lumii Roată.
    Oglinda ei cea strâmbă mă doare. Ochiu-mi plânge
    Pe-obrajii supţi asemeni cu-o cupă răsturnată.
    lar inima mi-e plină – ca un ulcior, – de sânge.

    S-alerge după moartea-mi, Eternei Roţi îi place
    Şi împotriva noastră, iubito, uneltesc.
    Aşează-te pe iarbă. Dă-mi chipul îngeresc,
    „Căci mâini îngerul morţii în iarbă ne-o preface.”

  • Ionel Zmău
    Răspunde

    Cu un pic de răbdare, se poate citi întregul poem…

    Omar Khayyam

    Prefacerea eternă

    Dă-mi cupa şi ulciorul! Să bem, fermecătoare
    Făptură plămădită din rouă şi eter!
    Câte minuni ca tine zeflemitorul cer
    De mii de ori schimbat-a în cupe şi ulcioare?

    Aceste ornamente pe cupa delicată
    Un băutor le-nscrise cu mâna-nfrigurată.
    De dragul căror gene le-a vrut aşa de fine?
    Şi-o să le sfarme, poate, îndurerat – de cine?

    Olarul stă în faţa roţii. Cântă.
    El modelează şolduri şi ulcioare.
    El cranii mândre de sultani frământă
    Şi ofilite mâini de cerşetoare.

    S-aspiri aici la tihnă – ce tristă nebunie!
    Nebun şi cel ce crede în pacea viitoare.
    Curând te vei întoarce sub chip de iasomie
    Pe care un netrebnic o va călca-n picioare.

    Ascultă! Macii roşii îşi trag rubinul pur
    Din sângele fierbinte al unui împărat.
    lar vioreaua-şi scoate culoarea de azur
    Din ochi adânci de fată care-a iubit curat.

    Olarule, ai grijă! Tu chinui sfântul lut
    Din care-n ziua-ntâia fu modelat Adam.
    Pe roata ta văd mâna cea fină-a lui Bahram
    Şi inima lui Kosru. la seama, ce-ai făcut?

    De mii şi mii de veacuri se-nvârt în spaţii aştrii,
    De mii şi mii de veacuri zori şi-asfinţituri sunt.
    Să calci uşor, căci, poate, fărâma de pământ
    Pe care-o sfarmi – alt'dată era doi ochi albaştri.

    Priveam uimit olarul cum harnic modela.
    Deodată auzit-am bucata de argilă:
    Rugându-l pe şoptite: „Frământă blând, ai milă!
    Un om la fel ca tine am fost şi eu cândva".

    Cel ce creat-a stele şi-ntreaga vastă lume,
    Când a creat durerea s-a depăşit pe sine.
    Voi, buze ca rubinul şi voi, pleoape fine,
    Câte sunteţi acolo sub ţărna fără nume?

    Treci vesel prin viaţă! Sub cer, rătăcitoare,
    Vor trece pururi inimi. Şi sufletu-o să cheme
    La despărţire trupul. lar craniul care geme
    De patimi, o să-l calce olarii în picioare.

    Hain, am spart paharul de-o lespede aseară.
    Dar mi-am întors privirea cu groază şi ruşine.
    Şi-am auzit din ţăndări mustrarea lui amară:
    ” Am fost asemeni ţie, vei fi şi tu ca mine".

    Când am să trec prin moarte, mi-oi desfrunzi atomii
    Precum de vânt şi ploaie se scutură toamna pomii.
    Şi am să ies din lume voios printr-o spărtură
    Pe care-o s-o astupe zidarul cu-a mea zgură.

    O mie de ulcioare, acasă la olar,
    Vorbeau în şoaptă. Unul strigatu-mi-a: „Omar,
    Evocă pe olarii şi pe cumpărătorii
    Ce-am fost de mult sub aştrii, de aur, rotitorii".

    Artistică e cupa. Noi toţi am admirat-o
    Şi-am pus pe dulcea-i frunte săruturi mii şi mii
    Dar timpu', – acest zănatec olar, ce-a modelat-o,
    Tot el o să se-amuze, spărgând-o într-o zi.

    Acest vas fu odată un biet îndrăgostit
    Gemând de nepăsarea unei femei frumoase.
    lar toarta era braţul ce mângâia mâhnit
    Suavul gât cu-atingeri uşoare, de mătase.

    Tu cauţi fericirea? Dar drumul e închis,
    Împrejmuit cu moarte. A lui Djemşid ţărână
    E pulberea ce joacă în faţa ta-n lumină.
    Căci un miraj e lumea. Viaţa e un vis.

    Fii vesel, căci tristeţea o să dureze pururi!
    Mereu aceleaşi stele s-or învârti-n azururi.
    Din cărămizi făcute din trupul tău, n-ai teamă
    Se vor zidi palate pentru neghiobi de seamă.

    Tu îţi evoci strămoşii? Sunt ţărnă în ţărână.
    Gândeşti la al lor merit? Priveşte cum surâd.
    Să bem! Şi, fără teamă, să ascultăm din vid
    Tăcerea fără nume pe univers stăpână.

    De mult timp tinereţea s-a scuturat ca merii.
    O, clar april al vieţii, de-a pururea pierdut!
    Te-ai stins pe nesimţite. Te-ai destrămat tăcut
    Cum se destramă zilnic blândeţea primăverii.

    „Eu sunt minunea lumii", spunea ieri trandafirul.
    ”Cine-ar avea curajul să-mi facă vreo durere?”
    Cânta privighetoarea şi repeta zefirul:
    ”O zi de fericire, un an de lacrimi cere."

    Mă întristează pururi a Roţii învârtire
    Şi răzvrătit sunt zilnic pe ticăloasa-mi fire.
    Nu am însă puterea să mă despart de lume
    Şi nici să-mi duc viaţa fără sâ-mi pese-anume.

    Din veac se-nvârte Roata, fără ca ea să ţie
    De calculul tău seama. La ce tot numeri stele?
    Gândeşte mai degrabă că vei dormi sub ele.
    Somn fără vise. Câinii cadavru-o să-ţi sfâşie.

    Khayyām, Cereasca Roată-ascunde-al tău destin
    Şi-a-nchis orice discuţii. Şi totuşi, tu ştii bine:
    Paharnicul ei toarnă sub chip de stropi de vin
    În cupa veşniciei mii alţi Khayyāmi ca tine.

    O, Roată a tăriei! Dezleagă-mă de tine!
    Căci tu te-amuzi să dărui nectaru-acestei vieţi
    La proşti. Dar a mea minte nu-ncape şi nu ţine
    Mai multe ca a celor pe care îi răsfeţi.

    Pe răi îi fericeşte nedreapta lumii Roată.
    Oglinda ei cea strâmbă mă doare. Ochiu-mi plânge
    Pe-obrajii supţi asemeni cu-o cupă răsturnată.
    lar inima mi-e plină – ca un ulcior, – de sânge.

    S-alerge după moartea-mi, Eternei Roţi îi place
    Şi împotriva noastră, iubito, uneltesc.
    Aşează-te pe iarbă. Dă-mi chipul îngeresc,
    „Căci mâini îngerul morţii în iarbă ne-o preface.”

  • Ionel Zmău
    Răspunde

    Cu un pic de răbdare, se poate citi întregul poem…

    Omar Khayyam

    Prefacerea eternă

    Dă-mi cupa şi ulciorul! Să bem, fermecătoare
    Făptură plămădită din rouă şi eter!
    Câte minuni ca tine zeflemitorul cer
    De mii de ori schimbat-a în cupe şi ulcioare?

    Aceste ornamente pe cupa delicată
    Un băutor le-nscrise cu mâna-nfrigurată.
    De dragul căror gene le-a vrut aşa de fine?
    Şi-o să le sfarme, poate, îndurerat – de cine?

    Olarul stă în faţa roţii. Cântă.
    El modelează şolduri şi ulcioare.
    El cranii mândre de sultani frământă
    Şi ofilite mâini de cerşetoare.

    S-aspiri aici la tihnă – ce tristă nebunie!
    Nebun şi cel ce crede în pacea viitoare.
    Curând te vei întoarce sub chip de iasomie
    Pe care un netrebnic o va călca-n picioare.

    Ascultă! Macii roşii îşi trag rubinul pur
    Din sângele fierbinte al unui împărat.
    lar vioreaua-şi scoate culoarea de azur
    Din ochi adânci de fată care-a iubit curat.

    Olarule, ai grijă! Tu chinui sfântul lut
    Din care-n ziua-ntâia fu modelat Adam.
    Pe roata ta văd mâna cea fină-a lui Bahram
    Şi inima lui Kosru. la seama, ce-ai făcut?

    De mii şi mii de veacuri se-nvârt în spaţii aştrii,
    De mii şi mii de veacuri zori şi-asfinţituri sunt.
    Să calci uşor, căci, poate, fărâma de pământ
    Pe care-o sfarmi – alt'dată era doi ochi albaştri.

    Priveam uimit olarul cum harnic modela.
    Deodată auzit-am bucata de argilă:
    Rugându-l pe şoptite: „Frământă blând, ai milă!
    Un om la fel ca tine am fost şi eu cândva".

    Cel ce creat-a stele şi-ntreaga vastă lume,
    Când a creat durerea s-a depăşit pe sine.
    Voi, buze ca rubinul şi voi, pleoape fine,
    Câte sunteţi acolo sub ţărna fără nume?

    Treci vesel prin viaţă! Sub cer, rătăcitoare,
    Vor trece pururi inimi. Şi sufletu-o să cheme
    La despărţire trupul. lar craniul care geme
    De patimi, o să-l calce olarii în picioare.

    Hain, am spart paharul de-o lespede aseară.
    Dar mi-am întors privirea cu groază şi ruşine.
    Şi-am auzit din ţăndări mustrarea lui amară:
    ” Am fost asemeni ţie, vei fi şi tu ca mine".

    Când am să trec prin moarte, mi-oi desfrunzi atomii
    Precum de vânt şi ploaie se scutură toamna pomii.
    Şi am să ies din lume voios printr-o spărtură
    Pe care-o s-o astupe zidarul cu-a mea zgură.

    O mie de ulcioare, acasă la olar,
    Vorbeau în şoaptă. Unul strigatu-mi-a: „Omar,
    Evocă pe olarii şi pe cumpărătorii
    Ce-am fost de mult sub aştrii, de aur, rotitorii".

    Artistică e cupa. Noi toţi am admirat-o
    Şi-am pus pe dulcea-i frunte săruturi mii şi mii
    Dar timpu', – acest zănatec olar, ce-a modelat-o,
    Tot el o să se-amuze, spărgând-o într-o zi.

    Acest vas fu odată un biet îndrăgostit
    Gemând de nepăsarea unei femei frumoase.
    lar toarta era braţul ce mângâia mâhnit
    Suavul gât cu-atingeri uşoare, de mătase.

    Tu cauţi fericirea? Dar drumul e închis,
    Împrejmuit cu moarte. A lui Djemşid ţărână
    E pulberea ce joacă în faţa ta-n lumină.
    Căci un miraj e lumea. Viaţa e un vis.

    Fii vesel, căci tristeţea o să dureze pururi!
    Mereu aceleaşi stele s-or învârti-n azururi.
    Din cărămizi făcute din trupul tău, n-ai teamă
    Se vor zidi palate pentru neghiobi de seamă.

    Tu îţi evoci strămoşii? Sunt ţărnă în ţărână.
    Gândeşti la al lor merit? Priveşte cum surâd.
    Să bem! Şi, fără teamă, să ascultăm din vid
    Tăcerea fără nume pe univers stăpână.

    De mult timp tinereţea s-a scuturat ca merii.
    O, clar april al vieţii, de-a pururea pierdut!
    Te-ai stins pe nesimţite. Te-ai destrămat tăcut
    Cum se destramă zilnic blândeţea primăverii.

    „Eu sunt minunea lumii", spunea ieri trandafirul.
    ”Cine-ar avea curajul să-mi facă vreo durere?”
    Cânta privighetoarea şi repeta zefirul:
    ”O zi de fericire, un an de lacrimi cere."

    Mă întristează pururi a Roţii învârtire
    Şi răzvrătit sunt zilnic pe ticăloasa-mi fire.
    Nu am însă puterea să mă despart de lume
    Şi nici să-mi duc viaţa fără sâ-mi pese-anume.

    Din veac se-nvârte Roata, fără ca ea să ţie
    De calculul tău seama. La ce tot numeri stele?
    Gândeşte mai degrabă că vei dormi sub ele.
    Somn fără vise. Câinii cadavru-o să-ţi sfâşie.

    Khayyām, Cereasca Roată-ascunde-al tău destin
    Şi-a-nchis orice discuţii. Şi totuşi, tu ştii bine:
    Paharnicul ei toarnă sub chip de stropi de vin
    În cupa veşniciei mii alţi Khayyāmi ca tine.

    O, Roată a tăriei! Dezleagă-mă de tine!
    Căci tu te-amuzi să dărui nectaru-acestei vieţi
    La proşti. Dar a mea minte nu-ncape şi nu ţine
    Mai multe ca a celor pe care îi răsfeţi.

    Pe răi îi fericeşte nedreapta lumii Roată.
    Oglinda ei cea strâmbă mă doare. Ochiu-mi plânge
    Pe-obrajii supţi asemeni cu-o cupă răsturnată.
    lar inima mi-e plină – ca un ulcior, – de sânge.

    S-alerge după moartea-mi, Eternei Roţi îi place
    Şi împotriva noastră, iubito, uneltesc.
    Aşează-te pe iarbă. Dă-mi chipul îngeresc,
    „Căci mâini îngerul morţii în iarbă ne-o preface.”

  • Ionel Zmău
    Răspunde

    Cu un pic de răbdare, se poate citi întregul poem…

    Omar Khayyam

    Prefacerea eternă

    Dă-mi cupa şi ulciorul! Să bem, fermecătoare
    Făptură plămădită din rouă şi eter!
    Câte minuni ca tine zeflemitorul cer
    De mii de ori schimbat-a în cupe şi ulcioare?

    Aceste ornamente pe cupa delicată
    Un băutor le-nscrise cu mâna-nfrigurată.
    De dragul căror gene le-a vrut aşa de fine?
    Şi-o să le sfarme, poate, îndurerat – de cine?

    Olarul stă în faţa roţii. Cântă.
    El modelează şolduri şi ulcioare.
    El cranii mândre de sultani frământă
    Şi ofilite mâini de cerşetoare.

    S-aspiri aici la tihnă – ce tristă nebunie!
    Nebun şi cel ce crede în pacea viitoare.
    Curând te vei întoarce sub chip de iasomie
    Pe care un netrebnic o va călca-n picioare.

    Ascultă! Macii roşii îşi trag rubinul pur
    Din sângele fierbinte al unui împărat.
    lar vioreaua-şi scoate culoarea de azur
    Din ochi adânci de fată care-a iubit curat.

    Olarule, ai grijă! Tu chinui sfântul lut
    Din care-n ziua-ntâia fu modelat Adam.
    Pe roata ta văd mâna cea fină-a lui Bahram
    Şi inima lui Kosru. la seama, ce-ai făcut?

    De mii şi mii de veacuri se-nvârt în spaţii aştrii,
    De mii şi mii de veacuri zori şi-asfinţituri sunt.
    Să calci uşor, căci, poate, fărâma de pământ
    Pe care-o sfarmi – alt'dată era doi ochi albaştri.

    Priveam uimit olarul cum harnic modela.
    Deodată auzit-am bucata de argilă:
    Rugându-l pe şoptite: „Frământă blând, ai milă!
    Un om la fel ca tine am fost şi eu cândva".

    Cel ce creat-a stele şi-ntreaga vastă lume,
    Când a creat durerea s-a depăşit pe sine.
    Voi, buze ca rubinul şi voi, pleoape fine,
    Câte sunteţi acolo sub ţărna fără nume?

    Treci vesel prin viaţă! Sub cer, rătăcitoare,
    Vor trece pururi inimi. Şi sufletu-o să cheme
    La despărţire trupul. lar craniul care geme
    De patimi, o să-l calce olarii în picioare.

    Hain, am spart paharul de-o lespede aseară.
    Dar mi-am întors privirea cu groază şi ruşine.
    Şi-am auzit din ţăndări mustrarea lui amară:
    ” Am fost asemeni ţie, vei fi şi tu ca mine".

    Când am să trec prin moarte, mi-oi desfrunzi atomii
    Precum de vânt şi ploaie se scutură toamna pomii.
    Şi am să ies din lume voios printr-o spărtură
    Pe care-o s-o astupe zidarul cu-a mea zgură.

    O mie de ulcioare, acasă la olar,
    Vorbeau în şoaptă. Unul strigatu-mi-a: „Omar,
    Evocă pe olarii şi pe cumpărătorii
    Ce-am fost de mult sub aştrii, de aur, rotitorii".

    Artistică e cupa. Noi toţi am admirat-o
    Şi-am pus pe dulcea-i frunte săruturi mii şi mii
    Dar timpu', – acest zănatec olar, ce-a modelat-o,
    Tot el o să se-amuze, spărgând-o într-o zi.

    Acest vas fu odată un biet îndrăgostit
    Gemând de nepăsarea unei femei frumoase.
    lar toarta era braţul ce mângâia mâhnit
    Suavul gât cu-atingeri uşoare, de mătase.

    Tu cauţi fericirea? Dar drumul e închis,
    Împrejmuit cu moarte. A lui Djemşid ţărână
    E pulberea ce joacă în faţa ta-n lumină.
    Căci un miraj e lumea. Viaţa e un vis.

    Fii vesel, căci tristeţea o să dureze pururi!
    Mereu aceleaşi stele s-or învârti-n azururi.
    Din cărămizi făcute din trupul tău, n-ai teamă
    Se vor zidi palate pentru neghiobi de seamă.

    Tu îţi evoci strămoşii? Sunt ţărnă în ţărână.
    Gândeşti la al lor merit? Priveşte cum surâd.
    Să bem! Şi, fără teamă, să ascultăm din vid
    Tăcerea fără nume pe univers stăpână.

    De mult timp tinereţea s-a scuturat ca merii.
    O, clar april al vieţii, de-a pururea pierdut!
    Te-ai stins pe nesimţite. Te-ai destrămat tăcut
    Cum se destramă zilnic blândeţea primăverii.

    „Eu sunt minunea lumii", spunea ieri trandafirul.
    ”Cine-ar avea curajul să-mi facă vreo durere?”
    Cânta privighetoarea şi repeta zefirul:
    ”O zi de fericire, un an de lacrimi cere."

    Mă întristează pururi a Roţii învârtire
    Şi răzvrătit sunt zilnic pe ticăloasa-mi fire.
    Nu am însă puterea să mă despart de lume
    Şi nici să-mi duc viaţa fără sâ-mi pese-anume.

    Din veac se-nvârte Roata, fără ca ea să ţie
    De calculul tău seama. La ce tot numeri stele?
    Gândeşte mai degrabă că vei dormi sub ele.
    Somn fără vise. Câinii cadavru-o să-ţi sfâşie.

    Khayyām, Cereasca Roată-ascunde-al tău destin
    Şi-a-nchis orice discuţii. Şi totuşi, tu ştii bine:
    Paharnicul ei toarnă sub chip de stropi de vin
    În cupa veşniciei mii alţi Khayyāmi ca tine.

    O, Roată a tăriei! Dezleagă-mă de tine!
    Căci tu te-amuzi să dărui nectaru-acestei vieţi
    La proşti. Dar a mea minte nu-ncape şi nu ţine
    Mai multe ca a celor pe care îi răsfeţi.

    Pe răi îi fericeşte nedreapta lumii Roată.
    Oglinda ei cea strâmbă mă doare. Ochiu-mi plânge
    Pe-obrajii supţi asemeni cu-o cupă răsturnată.
    lar inima mi-e plină – ca un ulcior, – de sânge.

    S-alerge după moartea-mi, Eternei Roţi îi place
    Şi împotriva noastră, iubito, uneltesc.
    Aşează-te pe iarbă. Dă-mi chipul îngeresc,
    „Căci mâini îngerul morţii în iarbă ne-o preface.”

  • Ionel Zmău
    Răspunde

    Cu un pic de răbdare, se poate citi întregul poem…

    Omar Khayyam

    Prefacerea eternă

    Dă-mi cupa şi ulciorul! Să bem, fermecătoare
    Făptură plămădită din rouă şi eter!
    Câte minuni ca tine zeflemitorul cer
    De mii de ori schimbat-a în cupe şi ulcioare?

    Aceste ornamente pe cupa delicată
    Un băutor le-nscrise cu mâna-nfrigurată.
    De dragul căror gene le-a vrut aşa de fine?
    Şi-o să le sfarme, poate, îndurerat – de cine?

    Olarul stă în faţa roţii. Cântă.
    El modelează şolduri şi ulcioare.
    El cranii mândre de sultani frământă
    Şi ofilite mâini de cerşetoare.

    S-aspiri aici la tihnă – ce tristă nebunie!
    Nebun şi cel ce crede în pacea viitoare.
    Curând te vei întoarce sub chip de iasomie
    Pe care un netrebnic o va călca-n picioare.

    Ascultă! Macii roşii îşi trag rubinul pur
    Din sângele fierbinte al unui împărat.
    lar vioreaua-şi scoate culoarea de azur
    Din ochi adânci de fată care-a iubit curat.

    Olarule, ai grijă! Tu chinui sfântul lut
    Din care-n ziua-ntâia fu modelat Adam.
    Pe roata ta văd mâna cea fină-a lui Bahram
    Şi inima lui Kosru. la seama, ce-ai făcut?

    De mii şi mii de veacuri se-nvârt în spaţii aştrii,
    De mii şi mii de veacuri zori şi-asfinţituri sunt.
    Să calci uşor, căci, poate, fărâma de pământ
    Pe care-o sfarmi – alt'dată era doi ochi albaştri.

    Priveam uimit olarul cum harnic modela.
    Deodată auzit-am bucata de argilă:
    Rugându-l pe şoptite: „Frământă blând, ai milă!
    Un om la fel ca tine am fost şi eu cândva".

    Cel ce creat-a stele şi-ntreaga vastă lume,
    Când a creat durerea s-a depăşit pe sine.
    Voi, buze ca rubinul şi voi, pleoape fine,
    Câte sunteţi acolo sub ţărna fără nume?

    Treci vesel prin viaţă! Sub cer, rătăcitoare,
    Vor trece pururi inimi. Şi sufletu-o să cheme
    La despărţire trupul. lar craniul care geme
    De patimi, o să-l calce olarii în picioare.

    Hain, am spart paharul de-o lespede aseară.
    Dar mi-am întors privirea cu groază şi ruşine.
    Şi-am auzit din ţăndări mustrarea lui amară:
    ” Am fost asemeni ţie, vei fi şi tu ca mine".

    Când am să trec prin moarte, mi-oi desfrunzi atomii
    Precum de vânt şi ploaie se scutură toamna pomii.
    Şi am să ies din lume voios printr-o spărtură
    Pe care-o s-o astupe zidarul cu-a mea zgură.

    O mie de ulcioare, acasă la olar,
    Vorbeau în şoaptă. Unul strigatu-mi-a: „Omar,
    Evocă pe olarii şi pe cumpărătorii
    Ce-am fost de mult sub aştrii, de aur, rotitorii".

    Artistică e cupa. Noi toţi am admirat-o
    Şi-am pus pe dulcea-i frunte săruturi mii şi mii
    Dar timpu', – acest zănatec olar, ce-a modelat-o,
    Tot el o să se-amuze, spărgând-o într-o zi.

    Acest vas fu odată un biet îndrăgostit
    Gemând de nepăsarea unei femei frumoase.
    lar toarta era braţul ce mângâia mâhnit
    Suavul gât cu-atingeri uşoare, de mătase.

    Tu cauţi fericirea? Dar drumul e închis,
    Împrejmuit cu moarte. A lui Djemşid ţărână
    E pulberea ce joacă în faţa ta-n lumină.
    Căci un miraj e lumea. Viaţa e un vis.

    Fii vesel, căci tristeţea o să dureze pururi!
    Mereu aceleaşi stele s-or învârti-n azururi.
    Din cărămizi făcute din trupul tău, n-ai teamă
    Se vor zidi palate pentru neghiobi de seamă.

    Tu îţi evoci strămoşii? Sunt ţărnă în ţărână.
    Gândeşti la al lor merit? Priveşte cum surâd.
    Să bem! Şi, fără teamă, să ascultăm din vid
    Tăcerea fără nume pe univers stăpână.

    De mult timp tinereţea s-a scuturat ca merii.
    O, clar april al vieţii, de-a pururea pierdut!
    Te-ai stins pe nesimţite. Te-ai destrămat tăcut
    Cum se destramă zilnic blândeţea primăverii.

    „Eu sunt minunea lumii", spunea ieri trandafirul.
    ”Cine-ar avea curajul să-mi facă vreo durere?”
    Cânta privighetoarea şi repeta zefirul:
    ”O zi de fericire, un an de lacrimi cere."

    Mă întristează pururi a Roţii învârtire
    Şi răzvrătit sunt zilnic pe ticăloasa-mi fire.
    Nu am însă puterea să mă despart de lume
    Şi nici să-mi duc viaţa fără sâ-mi pese-anume.

    Din veac se-nvârte Roata, fără ca ea să ţie
    De calculul tău seama. La ce tot numeri stele?
    Gândeşte mai degrabă că vei dormi sub ele.
    Somn fără vise. Câinii cadavru-o să-ţi sfâşie.

    Khayyām, Cereasca Roată-ascunde-al tău destin
    Şi-a-nchis orice discuţii. Şi totuşi, tu ştii bine:
    Paharnicul ei toarnă sub chip de stropi de vin
    În cupa veşniciei mii alţi Khayyāmi ca tine.

    O, Roată a tăriei! Dezleagă-mă de tine!
    Căci tu te-amuzi să dărui nectaru-acestei vieţi
    La proşti. Dar a mea minte nu-ncape şi nu ţine
    Mai multe ca a celor pe care îi răsfeţi.

    Pe răi îi fericeşte nedreapta lumii Roată.
    Oglinda ei cea strâmbă mă doare. Ochiu-mi plânge
    Pe-obrajii supţi asemeni cu-o cupă răsturnată.
    lar inima mi-e plină – ca un ulcior, – de sânge.

    S-alerge după moartea-mi, Eternei Roţi îi place
    Şi împotriva noastră, iubito, uneltesc.
    Aşează-te pe iarbă. Dă-mi chipul îngeresc,
    „Căci mâini îngerul morţii în iarbă ne-o preface.”

  • Ionel Zmău
    Răspunde

    Cu un pic de răbdare, se poate citi întregul poem…

    Omar Khayyam

    Prefacerea eternă

    Dă-mi cupa şi ulciorul! Să bem, fermecătoare
    Făptură plămădită din rouă şi eter!
    Câte minuni ca tine zeflemitorul cer
    De mii de ori schimbat-a în cupe şi ulcioare?

    Aceste ornamente pe cupa delicată
    Un băutor le-nscrise cu mâna-nfrigurată.
    De dragul căror gene le-a vrut aşa de fine?
    Şi-o să le sfarme, poate, îndurerat – de cine?

    Olarul stă în faţa roţii. Cântă.
    El modelează şolduri şi ulcioare.
    El cranii mândre de sultani frământă
    Şi ofilite mâini de cerşetoare.

    S-aspiri aici la tihnă – ce tristă nebunie!
    Nebun şi cel ce crede în pacea viitoare.
    Curând te vei întoarce sub chip de iasomie
    Pe care un netrebnic o va călca-n picioare.

    Ascultă! Macii roşii îşi trag rubinul pur
    Din sângele fierbinte al unui împărat.
    lar vioreaua-şi scoate culoarea de azur
    Din ochi adânci de fată care-a iubit curat.

    Olarule, ai grijă! Tu chinui sfântul lut
    Din care-n ziua-ntâia fu modelat Adam.
    Pe roata ta văd mâna cea fină-a lui Bahram
    Şi inima lui Kosru. la seama, ce-ai făcut?

    De mii şi mii de veacuri se-nvârt în spaţii aştrii,
    De mii şi mii de veacuri zori şi-asfinţituri sunt.
    Să calci uşor, căci, poate, fărâma de pământ
    Pe care-o sfarmi – alt'dată era doi ochi albaştri.

    Priveam uimit olarul cum harnic modela.
    Deodată auzit-am bucata de argilă:
    Rugându-l pe şoptite: „Frământă blând, ai milă!
    Un om la fel ca tine am fost şi eu cândva".

    Cel ce creat-a stele şi-ntreaga vastă lume,
    Când a creat durerea s-a depăşit pe sine.
    Voi, buze ca rubinul şi voi, pleoape fine,
    Câte sunteţi acolo sub ţărna fără nume?

    Treci vesel prin viaţă! Sub cer, rătăcitoare,
    Vor trece pururi inimi. Şi sufletu-o să cheme
    La despărţire trupul. lar craniul care geme
    De patimi, o să-l calce olarii în picioare.

    Hain, am spart paharul de-o lespede aseară.
    Dar mi-am întors privirea cu groază şi ruşine.
    Şi-am auzit din ţăndări mustrarea lui amară:
    ” Am fost asemeni ţie, vei fi şi tu ca mine".

    Când am să trec prin moarte, mi-oi desfrunzi atomii
    Precum de vânt şi ploaie se scutură toamna pomii.
    Şi am să ies din lume voios printr-o spărtură
    Pe care-o s-o astupe zidarul cu-a mea zgură.

    O mie de ulcioare, acasă la olar,
    Vorbeau în şoaptă. Unul strigatu-mi-a: „Omar,
    Evocă pe olarii şi pe cumpărătorii
    Ce-am fost de mult sub aştrii, de aur, rotitorii".

    Artistică e cupa. Noi toţi am admirat-o
    Şi-am pus pe dulcea-i frunte săruturi mii şi mii
    Dar timpu', – acest zănatec olar, ce-a modelat-o,
    Tot el o să se-amuze, spărgând-o într-o zi.

    Acest vas fu odată un biet îndrăgostit
    Gemând de nepăsarea unei femei frumoase.
    lar toarta era braţul ce mângâia mâhnit
    Suavul gât cu-atingeri uşoare, de mătase.

    Tu cauţi fericirea? Dar drumul e închis,
    Împrejmuit cu moarte. A lui Djemşid ţărână
    E pulberea ce joacă în faţa ta-n lumină.
    Căci un miraj e lumea. Viaţa e un vis.

    Fii vesel, căci tristeţea o să dureze pururi!
    Mereu aceleaşi stele s-or învârti-n azururi.
    Din cărămizi făcute din trupul tău, n-ai teamă
    Se vor zidi palate pentru neghiobi de seamă.

    Tu îţi evoci strămoşii? Sunt ţărnă în ţărână.
    Gândeşti la al lor merit? Priveşte cum surâd.
    Să bem! Şi, fără teamă, să ascultăm din vid
    Tăcerea fără nume pe univers stăpână.

    De mult timp tinereţea s-a scuturat ca merii.
    O, clar april al vieţii, de-a pururea pierdut!
    Te-ai stins pe nesimţite. Te-ai destrămat tăcut
    Cum se destramă zilnic blândeţea primăverii.

    „Eu sunt minunea lumii", spunea ieri trandafirul.
    ”Cine-ar avea curajul să-mi facă vreo durere?”
    Cânta privighetoarea şi repeta zefirul:
    ”O zi de fericire, un an de lacrimi cere."

    Mă întristează pururi a Roţii învârtire
    Şi răzvrătit sunt zilnic pe ticăloasa-mi fire.
    Nu am însă puterea să mă despart de lume
    Şi nici să-mi duc viaţa fără sâ-mi pese-anume.

    Din veac se-nvârte Roata, fără ca ea să ţie
    De calculul tău seama. La ce tot numeri stele?
    Gândeşte mai degrabă că vei dormi sub ele.
    Somn fără vise. Câinii cadavru-o să-ţi sfâşie.

    Khayyām, Cereasca Roată-ascunde-al tău destin
    Şi-a-nchis orice discuţii. Şi totuşi, tu ştii bine:
    Paharnicul ei toarnă sub chip de stropi de vin
    În cupa veşniciei mii alţi Khayyāmi ca tine.

    O, Roată a tăriei! Dezleagă-mă de tine!
    Căci tu te-amuzi să dărui nectaru-acestei vieţi
    La proşti. Dar a mea minte nu-ncape şi nu ţine
    Mai multe ca a celor pe care îi răsfeţi.

    Pe răi îi fericeşte nedreapta lumii Roată.
    Oglinda ei cea strâmbă mă doare. Ochiu-mi plânge
    Pe-obrajii supţi asemeni cu-o cupă răsturnată.
    lar inima mi-e plină – ca un ulcior, – de sânge.

    S-alerge după moartea-mi, Eternei Roţi îi place
    Şi împotriva noastră, iubito, uneltesc.
    Aşează-te pe iarbă. Dă-mi chipul îngeresc,
    „Căci mâini îngerul morţii în iarbă ne-o preface.”

  • Ionel Zmău
    Răspunde

    Cu un pic de răbdare, se poate citi întregul poem…

    Omar Khayyam

    Prefacerea eternă

    Dă-mi cupa şi ulciorul! Să bem, fermecătoare
    Făptură plămădită din rouă şi eter!
    Câte minuni ca tine zeflemitorul cer
    De mii de ori schimbat-a în cupe şi ulcioare?

    Aceste ornamente pe cupa delicată
    Un băutor le-nscrise cu mâna-nfrigurată.
    De dragul căror gene le-a vrut aşa de fine?
    Şi-o să le sfarme, poate, îndurerat – de cine?

    Olarul stă în faţa roţii. Cântă.
    El modelează şolduri şi ulcioare.
    El cranii mândre de sultani frământă
    Şi ofilite mâini de cerşetoare.

    S-aspiri aici la tihnă – ce tristă nebunie!
    Nebun şi cel ce crede în pacea viitoare.
    Curând te vei întoarce sub chip de iasomie
    Pe care un netrebnic o va călca-n picioare.

    Ascultă! Macii roşii îşi trag rubinul pur
    Din sângele fierbinte al unui împărat.
    lar vioreaua-şi scoate culoarea de azur
    Din ochi adânci de fată care-a iubit curat.

    Olarule, ai grijă! Tu chinui sfântul lut
    Din care-n ziua-ntâia fu modelat Adam.
    Pe roata ta văd mâna cea fină-a lui Bahram
    Şi inima lui Kosru. la seama, ce-ai făcut?

    De mii şi mii de veacuri se-nvârt în spaţii aştrii,
    De mii şi mii de veacuri zori şi-asfinţituri sunt.
    Să calci uşor, căci, poate, fărâma de pământ
    Pe care-o sfarmi – alt'dată era doi ochi albaştri.

    Priveam uimit olarul cum harnic modela.
    Deodată auzit-am bucata de argilă:
    Rugându-l pe şoptite: „Frământă blând, ai milă!
    Un om la fel ca tine am fost şi eu cândva".

    Cel ce creat-a stele şi-ntreaga vastă lume,
    Când a creat durerea s-a depăşit pe sine.
    Voi, buze ca rubinul şi voi, pleoape fine,
    Câte sunteţi acolo sub ţărna fără nume?

    Treci vesel prin viaţă! Sub cer, rătăcitoare,
    Vor trece pururi inimi. Şi sufletu-o să cheme
    La despărţire trupul. lar craniul care geme
    De patimi, o să-l calce olarii în picioare.

    Hain, am spart paharul de-o lespede aseară.
    Dar mi-am întors privirea cu groază şi ruşine.
    Şi-am auzit din ţăndări mustrarea lui amară:
    ” Am fost asemeni ţie, vei fi şi tu ca mine".

    Când am să trec prin moarte, mi-oi desfrunzi atomii
    Precum de vânt şi ploaie se scutură toamna pomii.
    Şi am să ies din lume voios printr-o spărtură
    Pe care-o s-o astupe zidarul cu-a mea zgură.

    O mie de ulcioare, acasă la olar,
    Vorbeau în şoaptă. Unul strigatu-mi-a: „Omar,
    Evocă pe olarii şi pe cumpărătorii
    Ce-am fost de mult sub aştrii, de aur, rotitorii".

    Artistică e cupa. Noi toţi am admirat-o
    Şi-am pus pe dulcea-i frunte săruturi mii şi mii
    Dar timpu', – acest zănatec olar, ce-a modelat-o,
    Tot el o să se-amuze, spărgând-o într-o zi.

    Acest vas fu odată un biet îndrăgostit
    Gemând de nepăsarea unei femei frumoase.
    lar toarta era braţul ce mângâia mâhnit
    Suavul gât cu-atingeri uşoare, de mătase.

    Tu cauţi fericirea? Dar drumul e închis,
    Împrejmuit cu moarte. A lui Djemşid ţărână
    E pulberea ce joacă în faţa ta-n lumină.
    Căci un miraj e lumea. Viaţa e un vis.

    Fii vesel, căci tristeţea o să dureze pururi!
    Mereu aceleaşi stele s-or învârti-n azururi.
    Din cărămizi făcute din trupul tău, n-ai teamă
    Se vor zidi palate pentru neghiobi de seamă.

    Tu îţi evoci strămoşii? Sunt ţărnă în ţărână.
    Gândeşti la al lor merit? Priveşte cum surâd.
    Să bem! Şi, fără teamă, să ascultăm din vid
    Tăcerea fără nume pe univers stăpână.

    De mult timp tinereţea s-a scuturat ca merii.
    O, clar april al vieţii, de-a pururea pierdut!
    Te-ai stins pe nesimţite. Te-ai destrămat tăcut
    Cum se destramă zilnic blândeţea primăverii.

    „Eu sunt minunea lumii", spunea ieri trandafirul.
    ”Cine-ar avea curajul să-mi facă vreo durere?”
    Cânta privighetoarea şi repeta zefirul:
    ”O zi de fericire, un an de lacrimi cere."

    Mă întristează pururi a Roţii învârtire
    Şi răzvrătit sunt zilnic pe ticăloasa-mi fire.
    Nu am însă puterea să mă despart de lume
    Şi nici să-mi duc viaţa fără sâ-mi pese-anume.

    Din veac se-nvârte Roata, fără ca ea să ţie
    De calculul tău seama. La ce tot numeri stele?
    Gândeşte mai degrabă că vei dormi sub ele.
    Somn fără vise. Câinii cadavru-o să-ţi sfâşie.

    Khayyām, Cereasca Roată-ascunde-al tău destin
    Şi-a-nchis orice discuţii. Şi totuşi, tu ştii bine:
    Paharnicul ei toarnă sub chip de stropi de vin
    În cupa veşniciei mii alţi Khayyāmi ca tine.

    O, Roată a tăriei! Dezleagă-mă de tine!
    Căci tu te-amuzi să dărui nectaru-acestei vieţi
    La proşti. Dar a mea minte nu-ncape şi nu ţine
    Mai multe ca a celor pe care îi răsfeţi.

    Pe răi îi fericeşte nedreapta lumii Roată.
    Oglinda ei cea strâmbă mă doare. Ochiu-mi plânge
    Pe-obrajii supţi asemeni cu-o cupă răsturnată.
    lar inima mi-e plină – ca un ulcior, – de sânge.

    S-alerge după moartea-mi, Eternei Roţi îi place
    Şi împotriva noastră, iubito, uneltesc.
    Aşează-te pe iarbă. Dă-mi chipul îngeresc,
    „Căci mâini îngerul morţii în iarbă ne-o preface.”

  • Ionel Zmău
    Răspunde

    Cu un pic de răbdare, se poate citi întregul poem…

    Omar Khayyam

    Prefacerea eternă

    Dă-mi cupa şi ulciorul! Să bem, fermecătoare
    Făptură plămădită din rouă şi eter!
    Câte minuni ca tine zeflemitorul cer
    De mii de ori schimbat-a în cupe şi ulcioare?

    Aceste ornamente pe cupa delicată
    Un băutor le-nscrise cu mâna-nfrigurată.
    De dragul căror gene le-a vrut aşa de fine?
    Şi-o să le sfarme, poate, îndurerat – de cine?

    Olarul stă în faţa roţii. Cântă.
    El modelează şolduri şi ulcioare.
    El cranii mândre de sultani frământă
    Şi ofilite mâini de cerşetoare.

    S-aspiri aici la tihnă – ce tristă nebunie!
    Nebun şi cel ce crede în pacea viitoare.
    Curând te vei întoarce sub chip de iasomie
    Pe care un netrebnic o va călca-n picioare.

    Ascultă! Macii roşii îşi trag rubinul pur
    Din sângele fierbinte al unui împărat.
    lar vioreaua-şi scoate culoarea de azur
    Din ochi adânci de fată care-a iubit curat.

    Olarule, ai grijă! Tu chinui sfântul lut
    Din care-n ziua-ntâia fu modelat Adam.
    Pe roata ta văd mâna cea fină-a lui Bahram
    Şi inima lui Kosru. la seama, ce-ai făcut?

    De mii şi mii de veacuri se-nvârt în spaţii aştrii,
    De mii şi mii de veacuri zori şi-asfinţituri sunt.
    Să calci uşor, căci, poate, fărâma de pământ
    Pe care-o sfarmi – alt'dată era doi ochi albaştri.

    Priveam uimit olarul cum harnic modela.
    Deodată auzit-am bucata de argilă:
    Rugându-l pe şoptite: „Frământă blând, ai milă!
    Un om la fel ca tine am fost şi eu cândva".

    Cel ce creat-a stele şi-ntreaga vastă lume,
    Când a creat durerea s-a depăşit pe sine.
    Voi, buze ca rubinul şi voi, pleoape fine,
    Câte sunteţi acolo sub ţărna fără nume?

    Treci vesel prin viaţă! Sub cer, rătăcitoare,
    Vor trece pururi inimi. Şi sufletu-o să cheme
    La despărţire trupul. lar craniul care geme
    De patimi, o să-l calce olarii în picioare.

    Hain, am spart paharul de-o lespede aseară.
    Dar mi-am întors privirea cu groază şi ruşine.
    Şi-am auzit din ţăndări mustrarea lui amară:
    ” Am fost asemeni ţie, vei fi şi tu ca mine".

    Când am să trec prin moarte, mi-oi desfrunzi atomii
    Precum de vânt şi ploaie se scutură toamna pomii.
    Şi am să ies din lume voios printr-o spărtură
    Pe care-o s-o astupe zidarul cu-a mea zgură.

    O mie de ulcioare, acasă la olar,
    Vorbeau în şoaptă. Unul strigatu-mi-a: „Omar,
    Evocă pe olarii şi pe cumpărătorii
    Ce-am fost de mult sub aştrii, de aur, rotitorii".

    Artistică e cupa. Noi toţi am admirat-o
    Şi-am pus pe dulcea-i frunte săruturi mii şi mii
    Dar timpu', – acest zănatec olar, ce-a modelat-o,
    Tot el o să se-amuze, spărgând-o într-o zi.

    Acest vas fu odată un biet îndrăgostit
    Gemând de nepăsarea unei femei frumoase.
    lar toarta era braţul ce mângâia mâhnit
    Suavul gât cu-atingeri uşoare, de mătase.

    Tu cauţi fericirea? Dar drumul e închis,
    Împrejmuit cu moarte. A lui Djemşid ţărână
    E pulberea ce joacă în faţa ta-n lumină.
    Căci un miraj e lumea. Viaţa e un vis.

    Fii vesel, căci tristeţea o să dureze pururi!
    Mereu aceleaşi stele s-or învârti-n azururi.
    Din cărămizi făcute din trupul tău, n-ai teamă
    Se vor zidi palate pentru neghiobi de seamă.

    Tu îţi evoci strămoşii? Sunt ţărnă în ţărână.
    Gândeşti la al lor merit? Priveşte cum surâd.
    Să bem! Şi, fără teamă, să ascultăm din vid
    Tăcerea fără nume pe univers stăpână.

    De mult timp tinereţea s-a scuturat ca merii.
    O, clar april al vieţii, de-a pururea pierdut!
    Te-ai stins pe nesimţite. Te-ai destrămat tăcut
    Cum se destramă zilnic blândeţea primăverii.

    „Eu sunt minunea lumii", spunea ieri trandafirul.
    ”Cine-ar avea curajul să-mi facă vreo durere?”
    Cânta privighetoarea şi repeta zefirul:
    ”O zi de fericire, un an de lacrimi cere."

    Mă întristează pururi a Roţii învârtire
    Şi răzvrătit sunt zilnic pe ticăloasa-mi fire.
    Nu am însă puterea să mă despart de lume
    Şi nici să-mi duc viaţa fără sâ-mi pese-anume.

    Din veac se-nvârte Roata, fără ca ea să ţie
    De calculul tău seama. La ce tot numeri stele?
    Gândeşte mai degrabă că vei dormi sub ele.
    Somn fără vise. Câinii cadavru-o să-ţi sfâşie.

    Khayyām, Cereasca Roată-ascunde-al tău destin
    Şi-a-nchis orice discuţii. Şi totuşi, tu ştii bine:
    Paharnicul ei toarnă sub chip de stropi de vin
    În cupa veşniciei mii alţi Khayyāmi ca tine.

    O, Roată a tăriei! Dezleagă-mă de tine!
    Căci tu te-amuzi să dărui nectaru-acestei vieţi
    La proşti. Dar a mea minte nu-ncape şi nu ţine
    Mai multe ca a celor pe care îi răsfeţi.

    Pe răi îi fericeşte nedreapta lumii Roată.
    Oglinda ei cea strâmbă mă doare. Ochiu-mi plânge
    Pe-obrajii supţi asemeni cu-o cupă răsturnată.
    lar inima mi-e plină – ca un ulcior, – de sânge.

    S-alerge după moartea-mi, Eternei Roţi îi place
    Şi împotriva noastră, iubito, uneltesc.
    Aşează-te pe iarbă. Dă-mi chipul îngeresc,
    „Căci mâini îngerul morţii în iarbă ne-o preface.”

  • Ionel Zmău
    Răspunde

    Cu un pic de răbdare, se poate citi întregul poem…

    Omar Khayyam

    Prefacerea eternă

    Dă-mi cupa şi ulciorul! Să bem, fermecătoare
    Făptură plămădită din rouă şi eter!
    Câte minuni ca tine zeflemitorul cer
    De mii de ori schimbat-a în cupe şi ulcioare?

    Aceste ornamente pe cupa delicată
    Un băutor le-nscrise cu mâna-nfrigurată.
    De dragul căror gene le-a vrut aşa de fine?
    Şi-o să le sfarme, poate, îndurerat – de cine?

    Olarul stă în faţa roţii. Cântă.
    El modelează şolduri şi ulcioare.
    El cranii mândre de sultani frământă
    Şi ofilite mâini de cerşetoare.

    S-aspiri aici la tihnă – ce tristă nebunie!
    Nebun şi cel ce crede în pacea viitoare.
    Curând te vei întoarce sub chip de iasomie
    Pe care un netrebnic o va călca-n picioare.

    Ascultă! Macii roşii îşi trag rubinul pur
    Din sângele fierbinte al unui împărat.
    lar vioreaua-şi scoate culoarea de azur
    Din ochi adânci de fată care-a iubit curat.

    Olarule, ai grijă! Tu chinui sfântul lut
    Din care-n ziua-ntâia fu modelat Adam.
    Pe roata ta văd mâna cea fină-a lui Bahram
    Şi inima lui Kosru. la seama, ce-ai făcut?

    De mii şi mii de veacuri se-nvârt în spaţii aştrii,
    De mii şi mii de veacuri zori şi-asfinţituri sunt.
    Să calci uşor, căci, poate, fărâma de pământ
    Pe care-o sfarmi – alt'dată era doi ochi albaştri.

    Priveam uimit olarul cum harnic modela.
    Deodată auzit-am bucata de argilă:
    Rugându-l pe şoptite: „Frământă blând, ai milă!
    Un om la fel ca tine am fost şi eu cândva".

    Cel ce creat-a stele şi-ntreaga vastă lume,
    Când a creat durerea s-a depăşit pe sine.
    Voi, buze ca rubinul şi voi, pleoape fine,
    Câte sunteţi acolo sub ţărna fără nume?

    Treci vesel prin viaţă! Sub cer, rătăcitoare,
    Vor trece pururi inimi. Şi sufletu-o să cheme
    La despărţire trupul. lar craniul care geme
    De patimi, o să-l calce olarii în picioare.

    Hain, am spart paharul de-o lespede aseară.
    Dar mi-am întors privirea cu groază şi ruşine.
    Şi-am auzit din ţăndări mustrarea lui amară:
    ” Am fost asemeni ţie, vei fi şi tu ca mine".

    Când am să trec prin moarte, mi-oi desfrunzi atomii
    Precum de vânt şi ploaie se scutură toamna pomii.
    Şi am să ies din lume voios printr-o spărtură
    Pe care-o s-o astupe zidarul cu-a mea zgură.

    O mie de ulcioare, acasă la olar,
    Vorbeau în şoaptă. Unul strigatu-mi-a: „Omar,
    Evocă pe olarii şi pe cumpărătorii
    Ce-am fost de mult sub aştrii, de aur, rotitorii".

    Artistică e cupa. Noi toţi am admirat-o
    Şi-am pus pe dulcea-i frunte săruturi mii şi mii
    Dar timpu', – acest zănatec olar, ce-a modelat-o,
    Tot el o să se-amuze, spărgând-o într-o zi.

    Acest vas fu odată un biet îndrăgostit
    Gemând de nepăsarea unei femei frumoase.
    lar toarta era braţul ce mângâia mâhnit
    Suavul gât cu-atingeri uşoare, de mătase.

    Tu cauţi fericirea? Dar drumul e închis,
    Împrejmuit cu moarte. A lui Djemşid ţărână
    E pulberea ce joacă în faţa ta-n lumină.
    Căci un miraj e lumea. Viaţa e un vis.

    Fii vesel, căci tristeţea o să dureze pururi!
    Mereu aceleaşi stele s-or învârti-n azururi.
    Din cărămizi făcute din trupul tău, n-ai teamă
    Se vor zidi palate pentru neghiobi de seamă.

    Tu îţi evoci strămoşii? Sunt ţărnă în ţărână.
    Gândeşti la al lor merit? Priveşte cum surâd.
    Să bem! Şi, fără teamă, să ascultăm din vid
    Tăcerea fără nume pe univers stăpână.

    De mult timp tinereţea s-a scuturat ca merii.
    O, clar april al vieţii, de-a pururea pierdut!
    Te-ai stins pe nesimţite. Te-ai destrămat tăcut
    Cum se destramă zilnic blândeţea primăverii.

    „Eu sunt minunea lumii", spunea ieri trandafirul.
    ”Cine-ar avea curajul să-mi facă vreo durere?”
    Cânta privighetoarea şi repeta zefirul:
    ”O zi de fericire, un an de lacrimi cere."

    Mă întristează pururi a Roţii învârtire
    Şi răzvrătit sunt zilnic pe ticăloasa-mi fire.
    Nu am însă puterea să mă despart de lume
    Şi nici să-mi duc viaţa fără sâ-mi pese-anume.

    Din veac se-nvârte Roata, fără ca ea să ţie
    De calculul tău seama. La ce tot numeri stele?
    Gândeşte mai degrabă că vei dormi sub ele.
    Somn fără vise. Câinii cadavru-o să-ţi sfâşie.

    Khayyām, Cereasca Roată-ascunde-al tău destin
    Şi-a-nchis orice discuţii. Şi totuşi, tu ştii bine:
    Paharnicul ei toarnă sub chip de stropi de vin
    În cupa veşniciei mii alţi Khayyāmi ca tine.

    O, Roată a tăriei! Dezleagă-mă de tine!
    Căci tu te-amuzi să dărui nectaru-acestei vieţi
    La proşti. Dar a mea minte nu-ncape şi nu ţine
    Mai multe ca a celor pe care îi răsfeţi.

    Pe răi îi fericeşte nedreapta lumii Roată.
    Oglinda ei cea strâmbă mă doare. Ochiu-mi plânge
    Pe-obrajii supţi asemeni cu-o cupă răsturnată.
    lar inima mi-e plină – ca un ulcior, – de sânge.

    S-alerge după moartea-mi, Eternei Roţi îi place
    Şi împotriva noastră, iubito, uneltesc.
    Aşează-te pe iarbă. Dă-mi chipul îngeresc,
    „Căci mâini îngerul morţii în iarbă ne-o preface.”

  • Ionel Zmău
    Răspunde

    Cu un pic de răbdare, se poate citi întregul poem…

    Omar Khayyam

    Prefacerea eternă

    Dă-mi cupa şi ulciorul! Să bem, fermecătoare
    Făptură plămădită din rouă şi eter!
    Câte minuni ca tine zeflemitorul cer
    De mii de ori schimbat-a în cupe şi ulcioare?

    Aceste ornamente pe cupa delicată
    Un băutor le-nscrise cu mâna-nfrigurată.
    De dragul căror gene le-a vrut aşa de fine?
    Şi-o să le sfarme, poate, îndurerat – de cine?

    Olarul stă în faţa roţii. Cântă.
    El modelează şolduri şi ulcioare.
    El cranii mândre de sultani frământă
    Şi ofilite mâini de cerşetoare.

    S-aspiri aici la tihnă – ce tristă nebunie!
    Nebun şi cel ce crede în pacea viitoare.
    Curând te vei întoarce sub chip de iasomie
    Pe care un netrebnic o va călca-n picioare.

    Ascultă! Macii roşii îşi trag rubinul pur
    Din sângele fierbinte al unui împărat.
    lar vioreaua-şi scoate culoarea de azur
    Din ochi adânci de fată care-a iubit curat.

    Olarule, ai grijă! Tu chinui sfântul lut
    Din care-n ziua-ntâia fu modelat Adam.
    Pe roata ta văd mâna cea fină-a lui Bahram
    Şi inima lui Kosru. la seama, ce-ai făcut?

    De mii şi mii de veacuri se-nvârt în spaţii aştrii,
    De mii şi mii de veacuri zori şi-asfinţituri sunt.
    Să calci uşor, căci, poate, fărâma de pământ
    Pe care-o sfarmi – alt'dată era doi ochi albaştri.

    Priveam uimit olarul cum harnic modela.
    Deodată auzit-am bucata de argilă:
    Rugându-l pe şoptite: „Frământă blând, ai milă!
    Un om la fel ca tine am fost şi eu cândva".

    Cel ce creat-a stele şi-ntreaga vastă lume,
    Când a creat durerea s-a depăşit pe sine.
    Voi, buze ca rubinul şi voi, pleoape fine,
    Câte sunteţi acolo sub ţărna fără nume?

    Treci vesel prin viaţă! Sub cer, rătăcitoare,
    Vor trece pururi inimi. Şi sufletu-o să cheme
    La despărţire trupul. lar craniul care geme
    De patimi, o să-l calce olarii în picioare.

    Hain, am spart paharul de-o lespede aseară.
    Dar mi-am întors privirea cu groază şi ruşine.
    Şi-am auzit din ţăndări mustrarea lui amară:
    ” Am fost asemeni ţie, vei fi şi tu ca mine".

    Când am să trec prin moarte, mi-oi desfrunzi atomii
    Precum de vânt şi ploaie se scutură toamna pomii.
    Şi am să ies din lume voios printr-o spărtură
    Pe care-o s-o astupe zidarul cu-a mea zgură.

    O mie de ulcioare, acasă la olar,
    Vorbeau în şoaptă. Unul strigatu-mi-a: „Omar,
    Evocă pe olarii şi pe cumpărătorii
    Ce-am fost de mult sub aştrii, de aur, rotitorii".

    Artistică e cupa. Noi toţi am admirat-o
    Şi-am pus pe dulcea-i frunte săruturi mii şi mii
    Dar timpu', – acest zănatec olar, ce-a modelat-o,
    Tot el o să se-amuze, spărgând-o într-o zi.

    Acest vas fu odată un biet îndrăgostit
    Gemând de nepăsarea unei femei frumoase.
    lar toarta era braţul ce mângâia mâhnit
    Suavul gât cu-atingeri uşoare, de mătase.

    Tu cauţi fericirea? Dar drumul e închis,
    Împrejmuit cu moarte. A lui Djemşid ţărână
    E pulberea ce joacă în faţa ta-n lumină.
    Căci un miraj e lumea. Viaţa e un vis.

    Fii vesel, căci tristeţea o să dureze pururi!
    Mereu aceleaşi stele s-or învârti-n azururi.
    Din cărămizi făcute din trupul tău, n-ai teamă
    Se vor zidi palate pentru neghiobi de seamă.

    Tu îţi evoci strămoşii? Sunt ţărnă în ţărână.
    Gândeşti la al lor merit? Priveşte cum surâd.
    Să bem! Şi, fără teamă, să ascultăm din vid
    Tăcerea fără nume pe univers stăpână.

    De mult timp tinereţea s-a scuturat ca merii.
    O, clar april al vieţii, de-a pururea pierdut!
    Te-ai stins pe nesimţite. Te-ai destrămat tăcut
    Cum se destramă zilnic blândeţea primăverii.

    „Eu sunt minunea lumii", spunea ieri trandafirul.
    ”Cine-ar avea curajul să-mi facă vreo durere?”
    Cânta privighetoarea şi repeta zefirul:
    ”O zi de fericire, un an de lacrimi cere."

    Mă întristează pururi a Roţii învârtire
    Şi răzvrătit sunt zilnic pe ticăloasa-mi fire.
    Nu am însă puterea să mă despart de lume
    Şi nici să-mi duc viaţa fără sâ-mi pese-anume.

    Din veac se-nvârte Roata, fără ca ea să ţie
    De calculul tău seama. La ce tot numeri stele?
    Gândeşte mai degrabă că vei dormi sub ele.
    Somn fără vise. Câinii cadavru-o să-ţi sfâşie.

    Khayyām, Cereasca Roată-ascunde-al tău destin
    Şi-a-nchis orice discuţii. Şi totuşi, tu ştii bine:
    Paharnicul ei toarnă sub chip de stropi de vin
    În cupa veşniciei mii alţi Khayyāmi ca tine.

    O, Roată a tăriei! Dezleagă-mă de tine!
    Căci tu te-amuzi să dărui nectaru-acestei vieţi
    La proşti. Dar a mea minte nu-ncape şi nu ţine
    Mai multe ca a celor pe care îi răsfeţi.

    Pe răi îi fericeşte nedreapta lumii Roată.
    Oglinda ei cea strâmbă mă doare. Ochiu-mi plânge
    Pe-obrajii supţi asemeni cu-o cupă răsturnată.
    lar inima mi-e plină – ca un ulcior, – de sânge.

    S-alerge după moartea-mi, Eternei Roţi îi place
    Şi împotriva noastră, iubito, uneltesc.
    Aşează-te pe iarbă. Dă-mi chipul îngeresc,
    „Căci mâini îngerul morţii în iarbă ne-o preface.”

  • Ionel Zmău
    Răspunde

    Cu un pic de răbdare, se poate citi întregul poem…

    Omar Khayyam

    Prefacerea eternă

    Dă-mi cupa şi ulciorul! Să bem, fermecătoare
    Făptură plămădită din rouă şi eter!
    Câte minuni ca tine zeflemitorul cer
    De mii de ori schimbat-a în cupe şi ulcioare?

    Aceste ornamente pe cupa delicată
    Un băutor le-nscrise cu mâna-nfrigurată.
    De dragul căror gene le-a vrut aşa de fine?
    Şi-o să le sfarme, poate, îndurerat – de cine?

    Olarul stă în faţa roţii. Cântă.
    El modelează şolduri şi ulcioare.
    El cranii mândre de sultani frământă
    Şi ofilite mâini de cerşetoare.

    S-aspiri aici la tihnă – ce tristă nebunie!
    Nebun şi cel ce crede în pacea viitoare.
    Curând te vei întoarce sub chip de iasomie
    Pe care un netrebnic o va călca-n picioare.

    Ascultă! Macii roşii îşi trag rubinul pur
    Din sângele fierbinte al unui împărat.
    lar vioreaua-şi scoate culoarea de azur
    Din ochi adânci de fată care-a iubit curat.

    Olarule, ai grijă! Tu chinui sfântul lut
    Din care-n ziua-ntâia fu modelat Adam.
    Pe roata ta văd mâna cea fină-a lui Bahram
    Şi inima lui Kosru. la seama, ce-ai făcut?

    De mii şi mii de veacuri se-nvârt în spaţii aştrii,
    De mii şi mii de veacuri zori şi-asfinţituri sunt.
    Să calci uşor, căci, poate, fărâma de pământ
    Pe care-o sfarmi – alt'dată era doi ochi albaştri.

    Priveam uimit olarul cum harnic modela.
    Deodată auzit-am bucata de argilă:
    Rugându-l pe şoptite: „Frământă blând, ai milă!
    Un om la fel ca tine am fost şi eu cândva".

    Cel ce creat-a stele şi-ntreaga vastă lume,
    Când a creat durerea s-a depăşit pe sine.
    Voi, buze ca rubinul şi voi, pleoape fine,
    Câte sunteţi acolo sub ţărna fără nume?

    Treci vesel prin viaţă! Sub cer, rătăcitoare,
    Vor trece pururi inimi. Şi sufletu-o să cheme
    La despărţire trupul. lar craniul care geme
    De patimi, o să-l calce olarii în picioare.

    Hain, am spart paharul de-o lespede aseară.
    Dar mi-am întors privirea cu groază şi ruşine.
    Şi-am auzit din ţăndări mustrarea lui amară:
    ” Am fost asemeni ţie, vei fi şi tu ca mine".

    Când am să trec prin moarte, mi-oi desfrunzi atomii
    Precum de vânt şi ploaie se scutură toamna pomii.
    Şi am să ies din lume voios printr-o spărtură
    Pe care-o s-o astupe zidarul cu-a mea zgură.

    O mie de ulcioare, acasă la olar,
    Vorbeau în şoaptă. Unul strigatu-mi-a: „Omar,
    Evocă pe olarii şi pe cumpărătorii
    Ce-am fost de mult sub aştrii, de aur, rotitorii".

    Artistică e cupa. Noi toţi am admirat-o
    Şi-am pus pe dulcea-i frunte săruturi mii şi mii
    Dar timpu', – acest zănatec olar, ce-a modelat-o,
    Tot el o să se-amuze, spărgând-o într-o zi.

    Acest vas fu odată un biet îndrăgostit
    Gemând de nepăsarea unei femei frumoase.
    lar toarta era braţul ce mângâia mâhnit
    Suavul gât cu-atingeri uşoare, de mătase.

    Tu cauţi fericirea? Dar drumul e închis,
    Împrejmuit cu moarte. A lui Djemşid ţărână
    E pulberea ce joacă în faţa ta-n lumină.
    Căci un miraj e lumea. Viaţa e un vis.

    Fii vesel, căci tristeţea o să dureze pururi!
    Mereu aceleaşi stele s-or învârti-n azururi.
    Din cărămizi făcute din trupul tău, n-ai teamă
    Se vor zidi palate pentru neghiobi de seamă.

    Tu îţi evoci strămoşii? Sunt ţărnă în ţărână.
    Gândeşti la al lor merit? Priveşte cum surâd.
    Să bem! Şi, fără teamă, să ascultăm din vid
    Tăcerea fără nume pe univers stăpână.

    De mult timp tinereţea s-a scuturat ca merii.
    O, clar april al vieţii, de-a pururea pierdut!
    Te-ai stins pe nesimţite. Te-ai destrămat tăcut
    Cum se destramă zilnic blândeţea primăverii.

    „Eu sunt minunea lumii", spunea ieri trandafirul.
    ”Cine-ar avea curajul să-mi facă vreo durere?”
    Cânta privighetoarea şi repeta zefirul:
    ”O zi de fericire, un an de lacrimi cere."

    Mă întristează pururi a Roţii învârtire
    Şi răzvrătit sunt zilnic pe ticăloasa-mi fire.
    Nu am însă puterea să mă despart de lume
    Şi nici să-mi duc viaţa fără sâ-mi pese-anume.

    Din veac se-nvârte Roata, fără ca ea să ţie
    De calculul tău seama. La ce tot numeri stele?
    Gândeşte mai degrabă că vei dormi sub ele.
    Somn fără vise. Câinii cadavru-o să-ţi sfâşie.

    Khayyām, Cereasca Roată-ascunde-al tău destin
    Şi-a-nchis orice discuţii. Şi totuşi, tu ştii bine:
    Paharnicul ei toarnă sub chip de stropi de vin
    În cupa veşniciei mii alţi Khayyāmi ca tine.

    O, Roată a tăriei! Dezleagă-mă de tine!
    Căci tu te-amuzi să dărui nectaru-acestei vieţi
    La proşti. Dar a mea minte nu-ncape şi nu ţine
    Mai multe ca a celor pe care îi răsfeţi.

    Pe răi îi fericeşte nedreapta lumii Roată.
    Oglinda ei cea strâmbă mă doare. Ochiu-mi plânge
    Pe-obrajii supţi asemeni cu-o cupă răsturnată.
    lar inima mi-e plină – ca un ulcior, – de sânge.

    S-alerge după moartea-mi, Eternei Roţi îi place
    Şi împotriva noastră, iubito, uneltesc.
    Aşează-te pe iarbă. Dă-mi chipul îngeresc,
    „Căci mâini îngerul morţii în iarbă ne-o preface.”

  • Ionel Zmău
    Răspunde

    Cu un pic de răbdare, se poate citi întregul poem…

    Omar Khayyam

    Prefacerea eternă

    Dă-mi cupa şi ulciorul! Să bem, fermecătoare
    Făptură plămădită din rouă şi eter!
    Câte minuni ca tine zeflemitorul cer
    De mii de ori schimbat-a în cupe şi ulcioare?

    Aceste ornamente pe cupa delicată
    Un băutor le-nscrise cu mâna-nfrigurată.
    De dragul căror gene le-a vrut aşa de fine?
    Şi-o să le sfarme, poate, îndurerat – de cine?

    Olarul stă în faţa roţii. Cântă.
    El modelează şolduri şi ulcioare.
    El cranii mândre de sultani frământă
    Şi ofilite mâini de cerşetoare.

    S-aspiri aici la tihnă – ce tristă nebunie!
    Nebun şi cel ce crede în pacea viitoare.
    Curând te vei întoarce sub chip de iasomie
    Pe care un netrebnic o va călca-n picioare.

    Ascultă! Macii roşii îşi trag rubinul pur
    Din sângele fierbinte al unui împărat.
    lar vioreaua-şi scoate culoarea de azur
    Din ochi adânci de fată care-a iubit curat.

    Olarule, ai grijă! Tu chinui sfântul lut
    Din care-n ziua-ntâia fu modelat Adam.
    Pe roata ta văd mâna cea fină-a lui Bahram
    Şi inima lui Kosru. la seama, ce-ai făcut?

    De mii şi mii de veacuri se-nvârt în spaţii aştrii,
    De mii şi mii de veacuri zori şi-asfinţituri sunt.
    Să calci uşor, căci, poate, fărâma de pământ
    Pe care-o sfarmi – alt'dată era doi ochi albaştri.

    Priveam uimit olarul cum harnic modela.
    Deodată auzit-am bucata de argilă:
    Rugându-l pe şoptite: „Frământă blând, ai milă!
    Un om la fel ca tine am fost şi eu cândva".

    Cel ce creat-a stele şi-ntreaga vastă lume,
    Când a creat durerea s-a depăşit pe sine.
    Voi, buze ca rubinul şi voi, pleoape fine,
    Câte sunteţi acolo sub ţărna fără nume?

    Treci vesel prin viaţă! Sub cer, rătăcitoare,
    Vor trece pururi inimi. Şi sufletu-o să cheme
    La despărţire trupul. lar craniul care geme
    De patimi, o să-l calce olarii în picioare.

    Hain, am spart paharul de-o lespede aseară.
    Dar mi-am întors privirea cu groază şi ruşine.
    Şi-am auzit din ţăndări mustrarea lui amară:
    ” Am fost asemeni ţie, vei fi şi tu ca mine".

    Când am să trec prin moarte, mi-oi desfrunzi atomii
    Precum de vânt şi ploaie se scutură toamna pomii.
    Şi am să ies din lume voios printr-o spărtură
    Pe care-o s-o astupe zidarul cu-a mea zgură.

    O mie de ulcioare, acasă la olar,
    Vorbeau în şoaptă. Unul strigatu-mi-a: „Omar,
    Evocă pe olarii şi pe cumpărătorii
    Ce-am fost de mult sub aştrii, de aur, rotitorii".

    Artistică e cupa. Noi toţi am admirat-o
    Şi-am pus pe dulcea-i frunte săruturi mii şi mii
    Dar timpu', – acest zănatec olar, ce-a modelat-o,
    Tot el o să se-amuze, spărgând-o într-o zi.

    Acest vas fu odată un biet îndrăgostit
    Gemând de nepăsarea unei femei frumoase.
    lar toarta era braţul ce mângâia mâhnit
    Suavul gât cu-atingeri uşoare, de mătase.

    Tu cauţi fericirea? Dar drumul e închis,
    Împrejmuit cu moarte. A lui Djemşid ţărână
    E pulberea ce joacă în faţa ta-n lumină.
    Căci un miraj e lumea. Viaţa e un vis.

    Fii vesel, căci tristeţea o să dureze pururi!
    Mereu aceleaşi stele s-or învârti-n azururi.
    Din cărămizi făcute din trupul tău, n-ai teamă
    Se vor zidi palate pentru neghiobi de seamă.

    Tu îţi evoci strămoşii? Sunt ţărnă în ţărână.
    Gândeşti la al lor merit? Priveşte cum surâd.
    Să bem! Şi, fără teamă, să ascultăm din vid
    Tăcerea fără nume pe univers stăpână.

    De mult timp tinereţea s-a scuturat ca merii.
    O, clar april al vieţii, de-a pururea pierdut!
    Te-ai stins pe nesimţite. Te-ai destrămat tăcut
    Cum se destramă zilnic blândeţea primăverii.

    „Eu sunt minunea lumii", spunea ieri trandafirul.
    ”Cine-ar avea curajul să-mi facă vreo durere?”
    Cânta privighetoarea şi repeta zefirul:
    ”O zi de fericire, un an de lacrimi cere."

    Mă întristează pururi a Roţii învârtire
    Şi răzvrătit sunt zilnic pe ticăloasa-mi fire.
    Nu am însă puterea să mă despart de lume
    Şi nici să-mi duc viaţa fără sâ-mi pese-anume.

    Din veac se-nvârte Roata, fără ca ea să ţie
    De calculul tău seama. La ce tot numeri stele?
    Gândeşte mai degrabă că vei dormi sub ele.
    Somn fără vise. Câinii cadavru-o să-ţi sfâşie.

    Khayyām, Cereasca Roată-ascunde-al tău destin
    Şi-a-nchis orice discuţii. Şi totuşi, tu ştii bine:
    Paharnicul ei toarnă sub chip de stropi de vin
    În cupa veşniciei mii alţi Khayyāmi ca tine.

    O, Roată a tăriei! Dezleagă-mă de tine!
    Căci tu te-amuzi să dărui nectaru-acestei vieţi
    La proşti. Dar a mea minte nu-ncape şi nu ţine
    Mai multe ca a celor pe care îi răsfeţi.

    Pe răi îi fericeşte nedreapta lumii Roată.
    Oglinda ei cea strâmbă mă doare. Ochiu-mi plânge
    Pe-obrajii supţi asemeni cu-o cupă răsturnată.
    lar inima mi-e plină – ca un ulcior, – de sânge.

    S-alerge după moartea-mi, Eternei Roţi îi place
    Şi împotriva noastră, iubito, uneltesc.
    Aşează-te pe iarbă. Dă-mi chipul îngeresc,
    „Căci mâini îngerul morţii în iarbă ne-o preface.”