Aninoasa: viața între două marfare

UN REPORTAJ DE DIANA MITRACHE ȘI ILIE PINTEA

Reportaj realizat în cadrul Burselor de Jurnalism Civic, în memoria Oanei Livadariu, editia 2016. Bursele sunt oferite de Asociatia OvidiuRo si The Alex Fund în scopul informãrii publicului cu privire la necesitatea accesului la educatia prescolarã pentru cei mai sãraci copii din România.

Copiii vor la grădiniță. Rămâne doar ca părinții ori bunicii să îi și ducă.
Pare simplu, dar ca să ajungă copiii în clasele pline cu jucării trebuie să aibă cu ce să se îmbrace, cu ce să se încalțe și trebuie să poată mânca ceva mai consistent decât cornul și laptele guvernamental. Toate astea nu-s treaba copiilor: treaba lor e să meargă la grădiniță, dar pentru asta părinții ori bunicii trebuie să le poată asigura măcar nevoile primare. Și, mai ales, trebuie ca părinții ăștia, așa săraci cum or fi, să se trezească dimineața și să-i predea educatorilor.

Ca să vedem din ce cauză un lucru aparent simplu, precum mersul la grădiniță, a devenit o poveste complicată, am ajuns într-o comunitate emblematică pentru Valea Jiului, într-un orășel devenit celebru pentru că, nu demult, a fost singura localitate din România intrată în insolvență.

La Aninoasa, aproape de intrarea în localitatea denumită impropriu oraș – doar pentru că are vreo cinci blocuri – există cartierul de case dărăpănate, pe care ploile de după Paști l-au transformat într-o mlaștină puturoasă. Aici, o mână de oameni săraci, murdari și știrbi privesc cu jind spre calea ferată din spatele lor. De săptămâni bune nu a mai trecut niciun marfar, iar ei nu au mai vândut niciun sac de huilă. Din ce să trăiască? Iar cei de la curent tocmai ce trecuseră pe acolo ca să le taie alimentarea de la rețea, asta după ce ei s-au branșat ilegal, direct pe stâlp. „Vai de capul nostru!”, curg văicărelile, imediat ce oamenii află că suntem ziariști.

Cât valorează aici educația? Ce înseamnă într-un loc ca ăsta școala? Aici zâmbetele știrbe se contopesc cu praful de cărbune și cu privirile inocente ale celor mici, cărați în brațe de frații oleacă mai mari. Dacă-i întrebi de grădiniță, zic pas!

„Dacă aș fi avut vreo 20 de copii…”

Nu, nu a făcut nici măcar unul – n-a putut, săraca –  dar acum se gândea că, dacă tot dă statul atâția bani, ce bogată era ea… 50 de lei de căciulă, numai să îi ducă la grădiniță și tot era ceva!

E o femeie bătrână, ce stă la o masă la care ne invită și pe noi să luăm loc. A mai rămas ceva după Paște și poate că ne e poftă. Ne îmbie cu niște cozonac și pască. O întreb ce ar fi făcut cu banii de la 20 de copii, că nu erau tocmai suficienți. „Ehe, aveam eu, că rămân haine de la unul la altu’ ”, spune bătrâna.

„Du-te, tu, că nu îți ajung 50 de lei nici să le iei o pereche de pantaloni, sau pachețelul cu mâncare!” o contrazice o alta, care are copil de grădiniță.

Antonia Kalanyoș are 4 ani și nu a mers niciodată la grădiniță. O întreb dacă ar vrea și dă din cap zâmbind. „La noi, la țigani, copiii se duce la grădiniță pe la 6 ori 7 ani”, îmi explică o altă femeie, ponosit îmbrăcată, care are un copil de 25 de ani cu handicap. Îi este rușine să îmi spună câte prostii, și de ce fel, face acest copil al ei, dar mă roagă să intervin să o ajut să reprimească acel ajutor de handicap, „că doar ăsta nu s-a făcut bine după 18 ani!”.

Antonia poartă în picioare niște șlapi roz, mai mari cu vreo trei numere, și bunicul ei o duce să o dea în leagăn. Fata se alintă și este fericită, iar bărbatul ne explică despre cât de mult i-ar plăcea fetei la grădiniță. „Din toamnă o duc! Acuma mai stă acasă. Aici e parcul de joacă, aici e grădinița și ea se uită mereu pe geam la copiii dinăuntru. Îi place, cum să nu îi placă?”, ne spune bărbatul.

Mama ei a îmbrăcat-o frumos să o ducă până la parc, să vadă grădinița. Abia așteaptă să meargă și parcă i-am și convins pe părinți că acolo îi va fi mai bine. Promit să o ducă de săptămâna viitoare, că dacă primesc și bani, de ce nu?

”FIECARE COPIL ÎN GRĂDINIȚĂ”

Banii despre care auziseră oamenii din Aninoasa sunt, de fapt, tichetele sociale acordate conform Legii 248 din 2015, privind stimularea participării în învățământul preșcolar a copiilor provenind din familii defavorizate. Actul normativ preia soluția implementată în programul ,,Fiecare Copil în Grădiniță”, pilotat de Asociatia OvidiuRo, și finanțează de la bugetul local tichetele sociale în valoare de 50 de lei acordate, în anumite condiții, familiilor cu copii preșcolari care frecventează regulat grădinița.

Antonia ne spune și o poezie. Se încurcă puțin, dar la cei 4 ani este o performanță, pentru că mai nimeni nu stă să îi dea vreo lecție fetiței.

O femeie căreia îi lipsesc doi dinți din față o cheamă pe Antonia și fata fuge repede la ea. Acolo o altă fetiță, Andreea Creciunesc, tot de 4 ani, o așteaptă să se joace amândouă. Nici ea nu a ajuns la grădiniță. „Nu mi-a zis nimeni că dă bani dacă o duc. O duc dacă e așa”, spune mama Andreei.

Le plimbă pe amândouă într-un cărucior umplut cu ceva pături pline de praf, pe un drum plin de gropi umplute cu apă și balegi de cal, printre casele ale căror ziduri stau să cadă, cu acoperișurile spulberate din loc în loc. Fetițele zâmbesc, doar asta e singura lor distracție.

Pe lângă Aninoasa, vreo 30 de case ce făcau parte din colonia Vulculești, în care locuiau minerii, au devenit adăpostul câtorva zeci de familii. Săraci lipiți pământului, oamenii au cârpit cum au putut clădirile ce aparțin acum primăriei și sunt, oficial, locuințe sociale, pentru care plătesc și chirie. În fiecare casă ca asta ar trebui să locuiască două familii, numai că în cămăruțele pline de igrasie se înghesuie și câte trei generații, care se spală la lighean cu rândul, fură curent direct de pe stâlp și au WC-ul în curte.

La Vulculești, în cătunul de cocioabe care a făcut înconjurul lumii după ce reporteri din toată Europa au venit acolo pe vremea disponibilizărilor, nimeni nu e mai bogat sau mai sărac. Toţi sunt la pământ. În drumul lor în cărucior, fetițele dau de un cățeluș negru: Cărbune. Cărbune e numele lui, că aici toți trăiesc din cărbunii furați.

Furtul cărbunelui e o ocupație în toată regula

„De două săptămâni nu mai trece niciun vagon de cărbune. Și ce o trecut e numai piatră”, ne explică o femeie. ”Păi da, că a fost pauză de Paști la mineri și nu au dat producție și acum parcă se vorbește despre închiderea preparației din Coroiești. Cât vor mai da, că se închid minele una după alta…”

Acești oameni știu cel mai bine mersul marfarelor de huilă. Și, la ora la care parcă un ceas interior le dictează, sar, iau lopețile, se aruncă în vagoane, până nu vine Poliția, cu frica de cei 27.000 de Volți.
Când pleci la furat cărbune, nu poți greși decât o singură dată, că a doua oară nu mai apuci. Dacă te urci pe vagon și nu păstrezi distanța față de linia de înaltă tensiune, aflată la mai puțin de doi metri, ori dacă ridici lopata prea sus și te apropii de cabluri, arcul electric te ucide pe loc. Dacă ai lopătat cărbunele și ești pe calea ferată, dar nu ești atent la mișcarea marfarelor aflate în mers, te-ai ars: în cel mai bun caz se lasă cu mâini sau picioare făcute terci. Când capeți experiență știi deja toate astea, dar tot poți să cazi în mâna polițiștilor, ca să nu mai spun că era o vreme când trenurile au fost păzite de jandarmi înarmați, de parcă erau diligențele din Vestul sălbatic.

Așa că nici să furi cărbune nu-i ușor, ba chiar dimpotrivă. E și greu, și periculos, și nici foarte profitabil: oricât de bun ar fi cărunele, mai mult de 15 lei pe sac nu dau românii de pe la casele din împrejurimi.

Celor care trăiesc din furtul cărbunelui, oamenii din Valea Jiului le spun cărbunari. Ei au zeci de doare penale. Își pun  și copiii să lopăteze, în ciuda pericolelor, pentru că, dacă vine Poliția, ei sunt minori și măcar nu îi arestează. Unii sunt eliberați proaspăt din pușcărie – ne-au spus-o chiar ei – și la prima abatere, ajung iar la „mititica”.

Deci, își cheamă copiii. Cern cărbunii printr-o sită, îi încarcă în căruțe și se fac nevăzuți, fiindcă știu că Poliția vine printre casele lor, în căutarea altor hoți. Timpul e scurt, dar bine cântărit de toți. Din păcate, însă, sunt doar niște copii fără niciun viitor; de școală s-au lăsat și cei mari, că le era foame.

Ar trebui să fie în clasa a IX-a, la liceu, dar se luptă cu o lopată grea plină de cărbuni. Așa am găsit-o pe fetița de doar un metru și jumătate, zgribulită și murdară, printre liniile de cale ferată, unde cerne cărbunii și îi încarcă într-un sac. Recunoaște că i-a furat, că s-a urcat singură în vagon de mai multe ori, dar ce să facă? Îl are pe taică-su în pușcărie, tot din cauză că a fost prins la furat cărbuni. S-a ferit de noi, de teama Poliției, dar am încercat să aflăm cât le este acestor copii de greu. „Trebuia să fiu la școală, știu, dar sunt aici, că nu am mâncare. Trebuie să ne descurcăm. Pentru mâncare am lăsat tot. Trebuia să fiu clasa a IX-a, dar nu pot să merg așa. Trebuie să muncesc, de dimineață până seara. Eu mă urc și în vagoane să arunc jos cărbunii, am curaj. Muncesc de dimineață până seara pentru ca să luăm de mâncare”, a mărturisit fetița. Acești copii nu își mai doresc nimic, decât să încarce sacii, să sară la timp din vagon după ce fură cărbunii și apoi să îi vândă.

Tot acolo l-am găsit și pe un alt tânăr aflat la vârsta la care trebuia să fie la liceu. Dar s-a lăsat, că nu poate merge cu mațele goale la școală. „Mulți de aici au dosare penale ca și familia mea. Normal că, dacă nu avem unde să muncim, aici venim. Iau pe sac 5 lei, 6 lei, depinde cât ne dau oamenii. Scot zilnic 10 lei minim, că dacă nu facem atât, nu avem de unde să mâncăm. La școală nu mă duc de doi ani”, mi-a spus băiatul, grăbit să nu fie prins de oamenii legii.

Alarma se dă între ei, pe limba lor, romani, iar ca la un semn, toți o iau la fugă cu sacii și cu cărucioarele. Mi-au spus că venitul unei familii este oficial de vreo 250 de lei, din ajutoarele sociale, dar că familiile au fost decimate de Poliție, care i-a tot arestat. Și, în plus, acum nici nu prea au mai venit trenuri cu huilă și foamea este și mai mare. Acum cern din ce mai este aruncat pe calea ferată. Este un mod simplu de a face bani, sau așa pare, dar fiecare dintre acești copii mai hrănește acasă câteva guri.

Și știți de ce se tem ei cei mai tare? Nu de cei 27.000 de Volți de deasupra fiecărui vagon în care sar, nu de Poliție, ori că se întorc din pușcărie, ci de ce se vor face după ce minele se închid.

Cartierul e umplut acum cu bălți și noroi, printre casele dărăpănate și latrinele săpate la câțiva metri de locuințele lor. Acolo își duc viața o mână de oameni săraci. La Aninoasa, primul oraș care a fost declarat în insolvență cu sprijinul politicienilor direct interesați de comunitate doar în campaniile electorale. „Sunt 6 candidați și noi suntem toți 4.800 de oameni”, îmi explică Remus Căldărar, liderul comunității. Cu toate astea, alegerile n-au adus nici o schimbare la Aninoasa: primar e tot Nicolae Dunca, fostul edil, care se mândrește că a scos orașul din insolvență și promite să-i mute pe oamenii din Vulculești într-un bloc nou, pe care zice că îl va construi.

Tot Remus Căldărar este cel care le ia pe cele două fetițe de 4 ani, Antonia și Andreea, și ne spune că și pe nepotul său de numai 3 ani îl va duce la grădiniță. „Aici sunt 3 copii care au vârsta necesară ca să intre în programul <<Fiecare copil în grădiniță>>. Să știți că oamenii îi duc la grădiniță și chiar mă gândesc și eu să îl duc pe nepoțel, chiar dacă a  împlinit 3 ani, de o săptămână. Nu prea vorbește el bine, dar cred că acolo, între copii, va învăța mai bine”, ne spune Remus Căldărar.

Când aude discuția, și mama Antoniei și cea a Andreei, dar și o altă femeie, care lasă se înțeleagă că stă de puțină vreme la barăci, în fostele locuințe comune din colonia minerească, se interesează și promit că de săptămâna viitoare se vor informa cum să facă. Nu știau de acest program, deși cei din primărie ne-au dat asigurări că le-au vorbit despre el.

„În acest moment, în Aninoasa avem 23 de copii care beneficiază de aceste tichete din programul <<Fiecare copil în grădiniță>>. Dacă se încadrează în condițiile Legii 248, și anume ca venitul pe membru de familie să fie de până la de două ori nivelul venitului minim garantat pentru o singură persoană, primesc tichete sociale în valoare de 50 de lei lunar, dar asta numai dacă cei mici frecventează regulat grădinița. Din câte am discutat cu directoarele de la școală și grădinițe, prezența a crescut și la cursuri. Sunt interesați, că altfel pierd banii și noi le-am expicat acest lucru”, susține Doina Ungureanu, șefa Serviciului Public de Asistență Socială de la Aninoasa.

Prezența este luată în discuție și de către ceilalți părinți, adunați să afle ce le spunem noi. „Doamnă, aici numa’ să se scoale, că ăștia dorm până pe la 12, iar atunci cum să ducă și copiii?”, ne spune doamna care ar fi vrut să aibă vreo 20 de copii. O alta îi dă soluția: „Păi se scoală și ele, pun copiii în microbuzul școlar, care oprește fix aici și apoi nu au decât să doarmă iar!”

Mario și Orașul de Carton

Din păcate, Antonia și Andreea nu au ajuns încă la grădiniță.  Câteva zile mai târziu am căutat-o pe educatoarea Emeșe Lasconi, care ne-a explicat faptul că la grădinița cu pricina sunt 5 copii ce beneficiază de aceste tichete și toți au o prezență bună și foarte bună. Printre ei, îl zăresc pe Mario. Un copilaș drăguț, jucăuș și foarte isteț. Se oferă să ne fie ghid și ne spune chiar o poezie despre o buburuză.

A creat recent una din plastilină și ne duce spre locul în care o are expusă, o altă cameră a apartamentului în care se află grădinița, la parterul unui bloc.Mario este un copil cuminte, vine zilnic cu sora lui de mânuță și a făcut asta și când nu aveau microbuzul școlar, care îi ia acum de acasă, trecând peste linia de cale ferată. Sunt trei frați și locuiesc doar cu mama lor „la cartoane”. Ce este „la cartoane”, ne explică chiar micuțul Mario Ardelean: „În fiecare zi vin la grădiniță și locuiesc la cartoane. La cartoane însemnă un orășel în care sunt muuuulți oameni. Eu stau la bloc, dar sunt case și în față și în spate. Arată cumva și nu știu cum, că mami nu mi-a zis mie de ce se zice orașul de carton, dar eu știu că acolo este foarte frumos”, spune  Mario, care iubește micul său univers și recunoaște că nici „nu fac mulți pași până la grădiniță”, pentru că vine microbuzul după ei.

Cartierul de cartoane este un loc cu oameni săraci, amplasat în imediata vecinătate a cocioabelor de la strada principală, însă pentru că oamenii au venituri modeste, au acoperit casele cu carton presat, zidurile sunt din plăci lipite de carton și poate că tocmai de aici vine această bizară denumire.

La grădiniță, evidența celor mici, care beneficiază de tichetele din proiectul „Fiecare copil în grădiniță”, este strictă și copiii nu prea lipsesc, doar dacă sunt bolnavi nu vin. Cei mici își aduc cu ei frații și, la fel ca Mario, care o aduce pe Iasmina, vin toți la ore. Toți ajung cu microbuzul școlar, pentru că din orașul de carton și până la grădiniță este o distanță de aproximativ 1,5 kilometri. „Vin cu microbuzul mai mult și când nu este microbuz, venim pe jos. Sora mea are 4 ani și ne place aici, că aici lucrăm. Am lucrat și tablouri cu frunze de toamnă. Tati nu stă cu noi, stă la Simeria și mami lucrează la scări, face curățenie în blocuri și oamenii îi dau bani”, recunoaște micuțul care crede că mai are mult timp de joacă la grădiniță, unde îi place foarte mult și vrea să învețe cât mai multe lucruri. Toți erau îmbrăcați frumos, pentru că urmau să facă fotografii pentru 1 iunie.

Doamna educatoare spune că Mario este un fel de lider al grupului său și, chiar dacă nu e cel mai mare, vrea să fie mereu cel mai bun. „Se supără când nu iese învingător, dar este foarte isteț”, spune Emeșe Lasconi.

Dincolo de statistici sunt copiii

La Aninoasa, în casele dărăpănate, viața se desfășoară între două marfare și într-o continuă luptă pentru supraviețuire. Ramona Ința, directoarea  Școlii din Aninoasa, recunoaște că acest proiect este bine-venit pentru oamenii din oraș și chiar observă că acum vin mai mulți copii la grădiniță și nici nu mai lipsesc. Iar numărul lor ar putea să crească, pentru că alte trei mămici sunt gata să declare verbal că nu mai așteaptă până în toamnă și s-au lăsat convinse să se trezească devreme ca să ajungă la o discuție cu educatoarea.

Mai mult, faptul că sunt sprijinite aceste familii nu poate fi decât un pas spre dezvoltarea acestor copii, care altfel s-ar pierde în sărăcia lucie în care se zbat. „Greul cel mai mare l-a dus Direcția de Asistență Socială (DSP) a fiecărui oraș în parte. Avem de-a face cu părinți care poate nu sunt bine informați, sau care consideră că nu trebuie nepărat să se încadreze la cerința  impusă de limita venitului pe cap de membru al familiei. La întâlnirea de la Deva ni s-a spus chiar că suntem comunitatea cu cei mai mulți copii care să se integreze în acest proiect foarte bun. Mie personal nu mi-a plăcut această constatare, dar înfruntându-ne cu realitățile, văd că este un program bun și care va face minuni. Va dura un pic până ce îi convingem pe părinți să vină spre noi. De altfel, noi am estimat, la nivel de Valea Jiului, un număr de 400 de copii care ar putea beneficia de acest program. Ori, 400 de copii este un plus de participare în grădinițele noastre, iar apoi aceștia vor merge la școală”, a spus Lucia Muntean, coordonatoarea grădinițelor cu program prelungit și reprezentata educatorilor din Valea Jiului.

În acest moment, există în județul Hunedoara un număr de 517 beneficiari, iar în Valea Jiului sunt aproximativ 200. „Numai la Petroșani am avut în aprilie 81 de beneficiari, iar în mai 91 de beneficiari ai tichetelor și doar 4 suspendări. La Petrila sunt 39 de copii care beneficiază de acest sprijin, la Vulcan 41, vreo 13 și la Lupeni, 25 la Aninoasa. Este un program bine-venit și bine-primit în comunitățile din Valea Jiului”, a precizat și Cristina Mraz, directorul Direcției de Asistență Socială din Petroșani.

Aceeași poveste, alt cadru

La Petroșani însă, o parte dintre părinți copiilor ce locuiesc în cartierul sărac de la periferie au abandonat ideea de a-i aduce la grădiniță, în momentul în care s-a mutat în alt sediu. Acum, micuții de-o șchioapă parcurg pe jos aproximatov 2 kilometri, pentru că părinții nu își permit să îi transporte cu taxiul, iar de transport în comun sau microbuz școlar nici nu poate fi vorba. O femeie din cartierul Colonie ne spunea că, nu o dată, fetița de nici 5 ani a stat până la ora 14,00 în clasă cu fratele său, pentru că ea nu a putut să plece să o ia. „Mai am un bebeluș și nu am ajuns să o iau, că era bolnav cel mic. A stat în clasă cu fratele ei, la școală, și a venit la ora 14, prin ploaie, pe jos. Este mereu răcită fetița și așa îl îmbolnăvim și pe cel mic”, ne spune Angelica, o femeie care locuiește într-unul dintre blocurile sociale din Colonia Petroșani, cartier aflat la periferia municipiului – o altă comunitate cu probleme sociale.

Click aici ca pentru date despre evoluția programului

Grădinița le-a fost desființată după ce canalizarea s-a inflitrat prin dușumele și DSP nu a mai reînnoit autorizația de funcționare a clădirii vechi. Copiii merg pe jos și chiar și educatoarele recunosc că e prea mult pentru cei mici. „În general, frecvența la ore este bună, dar dată fiind distanța foarte mare, de la locuința copiilor, până la școală – cred că sunt vreo 2 kilometri dus, 2 kilometri întors, ceea ce pentru un preșcolar este o distanță  mare de parcurs – copiii mai lipsesc. Am propus primăriei să asigure transportul. Sperăm că se va rezolva. Prezența este totuși bună, fiind determinată și de stimulentul educațional care   s-a acordat acum, respectiv cei 50 de lei. Noi avem un număr de 30 de beneficiari,  la ambele grupe”, a spus profesor Tamara Preda, educatoarea copiilor.

Primarul din Petroșani, Tiberiu Iacob Ridzi, spune că grădinița va fi reabilitată și că are planuri pentru  a reconstrui o grădiniță nouă. Este vroba despre reabilitarea construcției aflată în apropierea unității de învățământ, care va fi transformtă în grădiniță pentru preșcolari și apoi există posibilitatea pentru transportul copiilor. „Noi am preluat-o, am și făcut un proiect pe planul național de dezvoltare și am și primit o adresă prin care ni se cer date concrete, pentru a putea să o finanțăm”, a declarat Tiberiu Iacob Ridzi, primarul municipiului Petroșani.

Construcția cu pricina a servit ca atelier, dar nu a mai fost utilizată de ani buni. Faptul că nu vor mai intra în contact cu elevii din școală îi bucură pe educatori, pentru că cei mici nu prea se descurcă bine în interiorul școlii. „Sper ca atunci când se va da în folosință clădirea veche, dar reabilitată, frecvența să fie mai bună la ore, iar copiii să vină să se înscrie, pentru că toate cadrele de aici sunt calificate. Se face treabă la grădiniță și sper să vină. Problema este că mai întâi trebuie consiliați părinții”, a mai adăugat educatoarea Tamara Preda.

Părinții au agreat cu greu ideea că trebuie să străbată atât de mult drum cu copiii în brațe sau cu taxiul și o parte dintre ei îi duc la alte grădinițe din oraș. Speranța educatorilor, însă, este îndreptată spre construcția dărăpănată din curtea școlii, construcție care are șanse să fie acum reabilitată și redată învățământului preșcolar.

Epilog

Dacă faci abstracție de sărăcie, viața e frumoasă în comunitățile acestea. Cineva își făcuse un chioșc roz într-un petec de grădină din orașul de carton, un nene cu o burtă imensă se bucura precum un copil de iedul negru care îl însoțea asemeni unui câine, iar unul dintre țiganii cu stare și-a făcut un fel de curte de beton și a agățat ghivece cu flori de streșini. Oamenii se bucură, așa cum știu ei, de lucruri mărunte. Se bucură și mai tare când e rost de ceva, și tichetele sociale pentru grădiniță nu-s de colo. Măcar așa au un motiv să se dea jos din pat de dimineață și să-și ducă pruncii la microbuzul galben care-i lasă în poarta grădiniței.

În locuri ca acestea, copiii nu știu că-s săraci, pentru că toți sunt așa, și își trăiesc fericiți copilăria: Antonia se dă în leagăn etalându-și șlapii roz, Andreea se plimbă în căruciorul jerpelit iar Mario învață despre buburuze.

Își vor trăi dezamăgirile mai încolo, dar până atunci depinde de părinții și bunicii lor dacă ei se vor număra printre cei care lopătează cărbunele furat ori își vor lua ghiozdanul, oricât de jerpelit ar fi, să meargă la școală.

Chiar dacă sună a clișeu, asta-i șansa lor. Iar o șansă e, poate, mai mult decât au avut cei care-i au acum în grijă.

disponibil și pe Cronica Văii Jiului

5,462

Vizualizări

+14

0

+14 0

Share this with your friends via: